Între dragoste și demnitate: Povestea unei mame puse la încercare

— Maria, ai terminat cu baia? Să nu uiți să freci bine faianța, că am văzut urme de săpun, mi-a spus Dănuț pe un ton pe care nu-l recunoșteam. Era fiul meu, dar parcă nu mai era băiatul acela care venea la mine în brațe când avea coșmaruri. Acum era un bărbat cu privire rece, cu voce tăioasă, care îmi lăsa bani pe masă pentru fiecare oră petrecută în casa lui.

M-am oprit din frecat chiuveta și am simțit cum mă arde în piept o rușine pe care nu o mai cunoscusem. Mâinile îmi tremurau, iar lacrimile îmi stăteau gata să cadă, dar nu voiam să le vadă. Nu voiam să creadă că sunt slabă. Am tras aer adânc și am continuat să curăț, deși fiecare mișcare mă durea. Mă durea să văd cum copilul meu, pe care l-am crescut cu atâta dragoste și sacrificii, mă privea acum ca pe o menajeră.

Totul a început după ce soțul meu, Ion, a murit. Dănuț s-a mutat la oraș, la București, și a început să lucreze la o firmă mare de IT. Venea rar acasă, iar când venea, era mereu pe fugă, cu telefonul la ureche, cu ochii în laptop. Eu am rămas singură în sat, cu casa goală și amintirile care mă apăsau. Pensia era mică, iar facturile tot mai mari. Într-o zi, Dănuț m-a sunat:

— Mamă, am nevoie de cineva să-mi facă curățenie. Nu am timp, și nu vreau să aduc pe oricine în casă. Poți veni tu? Îți dau bani, nu-ți face griji.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu pentru că nu voiam să-l ajut, ci pentru că mi-a vorbit ca unui străin. Am acceptat, pentru că nu aveam de ales. Aveam nevoie de bani, și, în adâncul sufletului, speram că poate așa vom petrece mai mult timp împreună.

Dar timpul petrecut acolo nu era timp de mamă și fiu. Era timp de muncă. Dănuț mă supraveghea, îmi spunea ce să fac, unde să curăț, ce să nu ating. Uneori, mă corecta, alteori îmi lăsa bilețele cu instrucțiuni. Într-o zi, am spart din greșeală o cană. A venit în fugă din birou:

— Mamă, nu poți fi mai atentă? Cana aia era din setul scump! O să-ți scad din bani.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Nu pentru cană, ci pentru felul în care mă privea. Ca pe o angajată, nu ca pe mama lui. Am vrut să-i spun că am stat nopți întregi lângă el când avea febră, că am muncit pe brânci să-l trimit la facultate, că am renunțat la visele mele pentru el. Dar nu am spus nimic. Am strâns cioburile și am continuat să curăț.

Seara, când terminam, îmi lăsa banii pe masă, fără să mă privească. Uneori, îmi spunea „mulțumesc”, dar era un „mulțumesc” gol, fără căldură. Într-o zi, am găsit în dulapul lui o cutie cu poze vechi. Erau poze cu el mic, cu mine și Ion, la mare, la munte, în curtea casei noastre din sat. M-am așezat pe pat și am început să plâng. Mi-am dat seama cât de departe am ajuns unul de altul.

Într-o seară, după ce am terminat treaba, am încercat să vorbesc cu el:

— Dănuț, ți-aduci aminte când mergeam la pescuit cu tata? Când făceam plăcinte împreună?

A ridicat din umeri, fără să se uite la mine:

— Mamă, am mult de lucru. Dacă ai terminat, poți să pleci. Las banii pe masă.

Am ieșit pe ușă cu sufletul sfâșiat. Pe drum spre gară, m-am oprit pe o bancă și am plâns în hohote. Mă simțeam umilită, trădată, dar mai ales singură. Mă întrebam unde am greșit. Oare l-am iubit prea mult? Oare l-am protejat prea tare? Sau poate nu i-am arătat destul cât de greu mi-a fost fără el?

Într-o zi, am decis să nu mai merg. I-am trimis un mesaj:

— Dănuț, nu mai pot să vin. Nu pentru bani, ci pentru că nu mai pot să fiu străină în casa copilului meu.

Nu mi-a răspuns. Au trecut zile, apoi săptămâni. Mă așteptam să mă sune, să mă întrebe de ce, să-mi spună că-i pare rău. Dar nu a făcut-o. Am rămas singură, cu amintirile și cu întrebările care mă măcinau.

Într-o seară, a venit la mine acasă. Era târziu, ploua, și părea obosit. A intrat fără să spună nimic, s-a așezat la masă și a început să plângă. Pentru prima dată după mult timp, am văzut în ochii lui băiatul meu. S-a ridicat, m-a îmbrățișat și mi-a șoptit:

— Iartă-mă, mamă. Am uitat cine sunt și de unde vin.

L-am ținut strâns în brațe și am plâns amândoi. Poate că nu voi uita niciodată umilința, dar am înțeles că uneori dragostea de mamă înseamnă să știi când să spui „ajunge”.

Oare cât de mult putem sacrifica din demnitatea noastră pentru cei pe care îi iubim? Și cât de mult trebuie să ne pierdem pe noi înșine ca să-i regăsim pe ceilalți?