„Plătim separat?” – O întâlnire care mi-a schimbat viața

— Plătim separat? a întrebat Vlad, uitându-se la mine peste marginea paharului de vin, cu o sprânceană ridicată și un zâmbet abia schițat. Mâna mi s-a oprit pe furculiță, iar inima mi-a sărit o bătaie. Nu știu de ce, dar întrebarea asta, rostită atât de firesc, a tăiat atmosfera ca un cuțit.

Nu era prima mea întâlnire, dar era prima dată când cineva punea problema așa, fără ocolișuri, fără să simt vreo urmă de jenă. Am simțit cum obrajii mi se înroșesc, iar în minte mi-au apărut, ca un cor de voci, toate sfaturile mamei: „Să nu lași băiatul să creadă că ești ușor de cucerit! Să nu plătești tu, că nu e frumos!”

— Sigur, am zis, încercând să-mi păstrez vocea calmă, deși simțeam că mă sufoc. Am zâmbit, dar zâmbetul meu era mai degrabă o grimasă. Vlad a chemat chelnerul și a cerut nota, specificând clar: „Două note, vă rog.”

Am privit în jur, încercând să-mi ascund stânjeneala. La masa de lângă noi, o femeie își ținea iubitul de mână și râdea zgomotos. M-am întrebat dacă și ei au avut discuția asta vreodată. Poate că da, poate că nu. Poate că eu sunt prea veche pentru lumea asta nouă, în care totul se negociază, chiar și gesturile mici.

Vlad a început să vorbească despre jobul lui la o firmă de IT din București, despre cât de mult îi place să fie independent și să nu depindă de nimeni. „Știi, cred că fiecare ar trebui să-și plătească partea. E mai corect așa. Nu-mi place să simt că cineva îmi datorează ceva.”

Am dat din cap, deși nu eram sigură că sunt de acord. În mintea mea, încă se dădea o luptă între ce am fost învățată acasă și ce văd acum, în fața mea. Tata mereu spunea că „un bărbat adevărat are grijă de femeia lui”. Mama completa: „Să nu te lași niciodată pe mâna unui bărbat care nu știe să fie generos.”

— Dar nu crezi că uneori e frumos să lași pe cineva să aibă grijă de tine? am întrebat, încercând să nu par prea vulnerabilă.

Vlad a zâmbit larg, cu un aer superior:

— Poate, dar eu cred că fiecare trebuie să fie responsabil pentru sine. Nu-mi place să depind de nimeni și nici să simt că cineva depinde de mine. E mai simplu așa.

Am tăcut. În capul meu, gândurile se ciocneau ca niște valuri furioase. Oare chiar așa trebuie să fie? Să nu mai existe gesturi mici, să nu mai existe cavalerism? Sau poate eu sunt prea naivă, prea prinsă în poveștile pe care le-am auzit acasă, la Focșani, în serile lungi de iarnă, când mama îmi povestea despre cum tata a venit cu flori la fiecare aniversare.

Când am ieșit din restaurant, Vlad s-a oferit să mă conducă până la metrou. Am acceptat, deși simțeam că între noi s-a ridicat un zid invizibil. Pe drum, am vorbit despre filme, despre vacanțe, despre cât de greu e să găsești pe cineva cu care să rezonezi cu adevărat. Dar cuvintele pluteau între noi, fără să atingă nimic esențial.

Ajunsă acasă, am găsit-o pe mama în bucătărie, pregătind ceai de tei. M-a privit cu ochii ei calzi, dar plini de întrebări:

— Ei, cum a fost?

Am ezitat o clipă, apoi am spus:

— A fost… altfel. Am plătit fiecare partea lui.

Mama a tăcut, dar am văzut dezamăgirea în ochii ei. Tata, care citea ziarul la masă, a ridicat sprânceana:

— Așa-s ăștia tineri acum. Nu mai știu ce-i aia să fii bărbat.

Am simțit cum mă sufoc între așteptările lor și realitatea pe care o trăiesc. Nu voiam să-i dezamăgesc, dar nici să mă mint pe mine. Am mers în camera mea și m-am așezat pe pat, privind tavanul. Îmi venea să plâng, dar nu știam exact de ce. Poate pentru că simțeam că nu mă potrivesc nicăieri: nici în lumea părinților mei, nici în lumea lui Vlad.

A doua zi, la birou, colega mea, Irina, m-a întrebat cum a fost întâlnirea. I-am povestit totul, iar ea a râs:

— Fata, bine că n-ai ajuns să plătești și partea lui! Așa sunt bărbații acum, independenți până la capăt. Dar știi ce? Poate că e mai bine așa. Măcar știi de la început cu cine ai de-a face.

Am zâmbit, dar în sufletul meu era un gol. Seara, am primit un mesaj de la Vlad: „Mi-a făcut plăcere să te cunosc. Poate mai ieșim cândva.” Am stat cu telefonul în mână minute întregi, neștiind ce să răspund. O parte din mine voia să-i dea o șansă, să vadă dacă poate fi altfel. Alta voia să renunțe, să nu mai accepte compromisuri.

În zilele următoare, am început să mă gândesc tot mai mult la mine, la ce vreau cu adevărat. Nu la ce vor părinții mei, nu la ce vrea societatea, nu la ce vrea Vlad. Ci la mine. Mi-am dat seama că toată viața am încercat să fiu pe placul tuturor, să nu supăr pe nimeni, să mă conformez. Dar unde sunt eu în toată povestea asta?

Într-o seară, după o ceartă cu mama despre „cum ar trebui să fie un bărbat adevărat”, am izbucnit:

— Poate că nu mai există bărbați ca tata! Poate că lumea s-a schimbat și eu trebuie să mă schimb odată cu ea!

Mama a tăcut, iar eu am simțit pentru prima dată că am spus ceva ce chiar cred. Nu știu dacă am dreptate sau nu, dar știu că nu mai pot trăi după regulile altora.

Acum, când mă uit în urmă la acea întâlnire banală, îmi dau seama că nu Vlad a fost problema. Nici măcar întrebarea lui nu era greșită. Problema era în mine: frica de a nu fi acceptată, de a nu fi iubită dacă nu joc după reguli vechi. Dar poate că e timpul să-mi scriu propriile reguli.

Oare câți dintre noi trăim vieți care nu ne aparțin, doar ca să nu-i dezamăgim pe ceilalți? Oare când avem curajul să fim sinceri cu noi înșine, chiar dacă asta înseamnă să rămânem singuri pentru o vreme?