Dragoste sub judecată: Povestea mea cu un bărbat mult mai în vârstă

— Tu chiar nu vezi cât de ridicolă ești? Ce o să creadă lumea despre tine? — vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de cafea și mirosul de pâine prăjită. Aveam 24 de ani și tocmai îi spusesem că mă mărit cu Victor, bărbatul pe care îl iubeam de doi ani. Avea 49 de ani, era divorțat și avea o fată de 17 ani. Mama nu putea să accepte. Nici tata. Nici fratele meu, Radu, care a trântit ușa și a plecat fără să spună un cuvânt.

Am crescut într-un orășel din Moldova, unde toată lumea știe totul despre toți. Când am început să ies cu Victor, zvonurile au explodat. „E cu el pentru bani”, „Are probleme cu taică-su”, „Nu găsește pe nimeni de vârsta ei”. Prietenele mele au început să mă evite. La magazin, vânzătoarea mă privea lung și îmi zâmbea fals. La biserică, bătrânele șușoteau când treceam pe lângă ele.

Dar nimeni nu știa cum l-am cunoscut pe Victor. Eram la bibliotecă, căutam o carte pentru licență. El era acolo, corectând niște lucrări. Am început să vorbim despre literatură română, apoi despre viață. M-a ascultat cum nu m-a ascultat nimeni niciodată. Nu m-a judecat când i-am spus că nu știu ce vreau să fac după facultate. Mi-a povestit despre divorțul lui, despre cât de greu îi e să-și vadă fata doar la două săptămâni. Am râs împreună, am plâns împreună. Și, încet-încet, ne-am îndrăgostit.

Când i-am spus mamei că îl iubesc pe Victor, a izbucnit în plâns. — Tu nu vezi că te folosește? Ce viitor ai tu cu un om bătrân? Vrei să ai grijă de el când va fi bolnav? Vrei să fii văduvă la 40 de ani?

Tata a fost și mai dur: — Dacă te măriți cu el, să nu mai calci în casa asta! Nu vreau să aud de rușinea asta!

Am plecat plângând la Victor. M-a ținut în brațe toată noaptea și mi-a spus: — Dacă vrei să renunți la mine pentru liniștea ta, te înțeleg. Dar eu nu pot să renunț la tine.

Nu am renunțat. Ne-am căsătorit într-o zi ploioasă de octombrie, doar cu doi prieteni ca martori. Mama nu a venit. Tata nici atât. Radu mi-a trimis un mesaj sec: „Sper să fii fericită”.

Primele luni au fost grele. M-am mutat la Victor, într-un apartament vechi din centrul orașului. Fata lui, Ioana, venea rar și mă privea ca pe o intrusă. Odată mi-a spus: — Nu ești mama mea și nu vei fi niciodată! Am încercat să-i explic că nu vreau să-i iau locul nimănui, dar nu m-a ascultat.

La serviciu, colegele mă întrebau pe șoptite: — Cum e să fii cu un bărbat atât de bătrân? Nu te simți ciudat? Nu ți-e rușine?

Victor încerca să mă protejeze, dar simțeam cum presiunea crește între noi. Într-o seară, după ce Ioana a plecat trântind ușa, Victor a izbucnit: — Poate au dreptate toți! Poate nu merit să fiu fericit! Poate ar trebui să te las să-ți vezi de viața ta!

Am plâns amândoi atunci. I-am spus că îl iubesc și că nu-mi pasă de ce cred ceilalți. Dar adevărul era că mă durea. Mă durea privirea rece a mamei când treceam pe stradă. Mă durea tăcerea lui Radu. Mă durea faptul că nu aveam cui să-i spun când mi se întâmpla ceva bun sau rău.

Au trecut doi ani până când mama mi-a bătut la ușă într-o dimineață friguroasă de iarnă. Avea ochii roșii și mâinile tremurânde.
— Mi-e dor de tine… Poți să mă ierți?

Am plâns amândouă în holul mic al apartamentului nostru. Tata a venit abia după încă un an, când s-a îmbolnăvit și a avut nevoie de ajutor la spitalul din oraș.

Ioana a început să mă accepte încet-încet după ce am ajutat-o cu admiterea la facultate. A venit într-o zi și mi-a spus: — Mulțumesc că ai avut răbdare cu mine.

Dar orașul nu ne-a iertat niciodată cu adevărat. Mereu am simțit privirile grele pe stradă, mereu am auzit șoapte în spatele meu.

Au trecut zece ani de atunci. Victor are acum 59 de ani, eu 34. Avem o viață liniștită, dar încă simt uneori rana respingerii din tinerețe.

Mă întreb adesea: De ce e atât de greu pentru oameni să accepte iubirea când nu se potrivește tiparelor lor? Oare câți dintre noi trăim vieți nefericite doar ca să nu fim judecați? Voi ce ați fi făcut în locul meu?