„Dacă ai avea suflet, ai spăla măcar o dată vasele”: Povestea unei mame care a rămas singură și a fost acuzată că distruge familia fiului ei

— Dacă ai avea suflet, ai spăla măcar o dată vasele!
Cuvintele acestea, aruncate cu răceală de Nora, au căzut ca un ciocan peste liniștea din bucătăria mea. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea mi s-a oprit pe geamul aburit. Nu știam dacă să răspund sau să tac. În spatele meu, Mihai, fiul meu, stătea cu brațele încrucișate, evitând să mă privească.
— Mamă, poate ar trebui să… să ne lași mai mult spațiu. Nu vreau să ne certăm din cauza asta, dar… e casa noastră acum, nu mai suntem copii.
Am simțit cum mi se strânge inima. Îmi venea să țip, să-i spun cât am muncit pentru fiecare colțișor din apartamentul acesta cu două camere din Drumul Taberei. Cât am plâns nopți la rând când tatăl lui a plecat fără să se uite înapoi, lăsându-mă cu un copil de trei ani și cu rate la bancă. Dar am tăcut.

Mihai era tot ce aveam. Am renunțat la visele mele pentru el. Am lucrat două joburi — ziua la farmacie, noaptea făceam curățenie în birouri. Nu am avut concedii, nu am avut timp pentru mine. Când Mihai a intrat la facultate, am simțit că tot sacrificiul meu a avut un rost. Dar când a venit acasă cu Nora, o fată frumoasă și sigură pe ea, am simțit pentru prima dată că nu mai sunt pe primul loc în viața lui.

— Nu e vorba doar de vase, mamă, a continuat Mihai, încercând să-și ascundă iritarea. E vorba că… te bagi peste tot. Când venim obosiți de la muncă, găsim mereu ceva schimbat prin casă. Nora nu se simte ca acasă.

Am vrut să-i spun că nu fac decât să ajut. Că nu suport să văd dezordine sau vase murdare în chiuvetă. Că nu vreau decât să le fie bine. Dar cuvintele mi s-au blocat în gât.

— Poate ar trebui să te gândești să-ți cauți ceva al tău, a spus Nora pe un ton tăios. Nu poți trăi toată viața cu noi.

M-am ridicat încet de pe scaun și am ieșit pe balcon. Afară ploua mărunt peste blocurile cenușii. Mi-am amintit de serile când Mihai era mic și mă ruga să-i citesc povești înainte de culcare. De zilele când îi făceam clătite și râdea cu gura până la urechi. Unde dispăruse băiețelul meu blând?

În zilele următoare, atmosfera din casă a devenit apăsătoare. Nora mă ignora ostentativ, iar Mihai era tot mai distant. Îmi găseam refugiul în munca de la farmacie și în discuțiile scurte cu vecina mea, tanti Viorica.

— Lasă-i, dragă, că tinerii nu mai știu ce-i respectul! mi-a spus ea într-o zi, când m-a văzut plângând pe scară.

Dar nu era vorba doar de respect. Era vorba de sentimentul acela sfâșietor că nu mai aparțin nicăieri. Că tot ce am construit se destramă sub ochii mei.

Într-o seară, Mihai a venit acasă mai devreme. S-a așezat lângă mine pe canapea și a oftat adânc.

— Mamă… știu că ai făcut multe pentru mine. Știu că fără tine n-aș fi ajuns aici. Dar… simt că nu pot fi fericit cu tine mereu aproape. Nora zice că nu avem intimitate, că nu putem construi nimic cât timp tu ești aici.

— Și eu unde să mă duc? am întrebat încet, cu vocea frântă.

— Poate… poate la bunica la țară? Sau… poți să-ți cauți o garsonieră. Te ajutăm noi cu banii la început.

Mi-am mușcat buzele ca să nu izbucnesc în plâns. Să plec? Din casa pentru care am tras atâția ani? Să mă mut la țară, printre străini? Sau într-o garsonieră rece și strâmtă?

În noaptea aceea n-am dormit deloc. Am stat pe întuneric și m-am întrebat unde am greșit. Oare am fost prea protectoare? Oare l-am sufocat? Sau poate sacrificiul meu nu a fost niciodată suficient?

A doua zi dimineață, am început să-mi strâng lucrurile în tăcere. Mihai m-a privit cu ochi triști, dar n-a spus nimic. Nora părea ușurată.

Când am ieșit pe ușă cu valiza în mână, am simțit că las în urmă nu doar o casă, ci o viață întreagă.

Acum stau într-o garsonieră micuță din Militari și încerc să-mi găsesc rostul din nou. Vorbesc rar cu Mihai; uneori mă sună din obligație, alteori tace minute în șir la telefon.

Mă uit pe geam la oamenii grăbiți și mă întreb: oare poți sacrifica totul pentru copilul tău și totuși să fii acuzată că îi distrugi fericirea? Oare dragostea unei mame poate deveni povară?

Voi ce credeți? Unde se termină sacrificiul și începe egoismul?