Nu sunt sluga nimănui: ziua în care am spus „Ajunge!”

— Viorica, vii și mâine la noi? Să nu uiți să aduci și niște lapte, că nu mai avem deloc!
Vocea Cameliei răsuna din telefon, tăioasă, ca și cum ar fi fost o comandă, nu o rugăminte. Eram în bucătărie, cu mâinile pline de făină, pregătind cozonaci pentru Paște. M-am uitat la ceas: era deja trecut de șapte seara. De două luni, de când Camelia s-a întors la muncă după concediul de maternitate, viața mea se transformase într-un carusel amețitor de drumuri între casa mea și apartamentul lor din cartierul Militari.

— Camelia, nu pot mâine dimineață, am programare la medic… am încercat să spun, dar m-a întrerupt.

— Lasă, mamă Viorica, că medicii nu pleacă nicăieri! E mai important să stea cineva cu Vlad. Și să nu uiți laptele!

Am închis telefonul tremurând. M-am așezat pe scaun și am simțit cum mă apasă lacrimile. Nu era prima dată când Camelia mă trata ca pe o bonă angajată, dar fără plată. De fiecare dată când încercam să-i spun că am și eu nevoie de timp pentru mine, ridica din sprâncene și-mi arunca replici tăioase: „Dar ce ai altceva de făcut? Oricum ești pensionară!”

Soțul meu, Ion, mă privea neputincios. El nu se băga niciodată în discuțiile dintre mine și Camelia. „Lasă, Viorico, e tânără, are serviciu greu… Ajut-o cât poți”, îmi spunea mereu. Dar eu simțeam că mă sufoc. Nu mai aveam timp nici să citesc o carte sau să merg la biserică. Prietenele mele mă sunau tot mai rar – știau că nu pot ieși la cafea sau la plimbare.

Într-o seară, după ce am stat opt ore cu Vlad și am făcut curat în toată casa Cameliei – pentru că „nu are timp să dea cu mopul” – m-am întors acasă epuizată. Am găsit-o pe fiica mea, Alina, așteptându-mă pe hol.

— Mamă, tu nu vezi că te exploatează? De ce nu-i spui clar că ai și tu viața ta?

— E familie, Alina… Cum să refuz? Dacă nu ajut eu, cine?

— Să se descurce! Ai crescut doi copii singură când tata era plecat cu serviciul. N-ai avut pe nimeni să te ajute! Acum meriți și tu liniște.

Am simțit un nod în gât. Alina avea dreptate. Dar cum să-i spun Cameliei că nu mai pot? Mi-era teamă că o să-l supăr pe fiul meu, Radu. El era prins între noi două ca într-un clește.

A doua zi dimineață, am primit un mesaj de la Camelia: „Să vii devreme! Vlad s-a trezit la 6 azi-noapte.”

M-am dus. Am găsit-o pe Camelia cu ochii pe telefon, nici măcar nu m-a salutat. Mi-a aruncat copilul în brațe și a ieșit val-vârtej pe ușă.

La prânz, Vlad a făcut febră mare. Am sunat-o panicată pe Camelia:

— Camelia, cred că trebuie dus la doctor!

— Nu pot să plec de la birou pentru orice răceală! Dă-i sirop și vezi cum evoluează.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Seara, când s-a întors acasă, nici măcar nu m-a întrebat dacă am mâncat sau dacă sunt bine.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la mama mea, care îmi spunea mereu: „Să nu te lași călcată în picioare de nimeni.” Am plâns în pernă ca un copil.

A doua zi dimineață am luat o hotărâre. M-am dus la ei cu inima cât un purice. Radu era acasă – avea zi liberă.

— Camelia, Radu… Trebuie să vorbim.

Camelia s-a uitat la mine plictisită:

— Ce s-a mai întâmplat acum?

— Nu mai pot continua așa. Am nevoie de timp pentru mine. Nu sunt bonă cu normă întreagă. Vreau să vă ajut, dar trebuie să ne organizăm altfel.

Radu a rămas mut. Camelia a început să ridice tonul:

— Deci ne lași baltă? Cum poți fi așa egoistă?

— Egoistă? Eu? Am renunțat la tot pentru voi! Nu mai am viață! Nu mai pot!

Radu a încercat să intervină:

— Camelia, hai să găsim o soluție… Poate luăm o bonă două zile pe săptămână.

Camelia a izbucnit:

— Să plătim bonă? Pentru ce avem familie?

Am simțit că mă sufoc din nou. Dar de data asta n-am cedat.

— Dacă nu găsiți altă soluție, eu nu mai vin zilnic. Vreau să fiu bunică, nu servitoare!

Am plecat cu lacrimi în ochi și inima frântă. Zilele următoare au fost grele – Radu nu mi-a răspuns la telefon, iar Camelia mi-a trimis doar mesaje reci: „Sper că ești mulțumită.”

Dar încet-încet am început să respir din nou. Am mers la biserică, am ieșit cu prietenele mele în parc, am citit o carte întreagă fără să fiu întreruptă de telefoane sau comenzi.

După două săptămâni, Radu m-a sunat:

— Mamă… Îmi pare rău că s-a ajuns aici. Ai dreptate. Și noi trebuie să ne asumăm responsabilitatea pentru copilul nostru.

Am plâns din nou – dar de data asta erau lacrimi de ușurare.

Acum îi văd pe Vlad și pe Radu doar când vreau eu și când pot. Relația cu Camelia e încă rece, dar măcar știu că mi-am recâștigat demnitatea.

Mă întreb uneori: câte mame și bunici trăiesc aceeași poveste ca mine? Câte dintre noi uităm că merităm respect și timp pentru noi? Poate e timpul să vorbim deschis despre asta.