„Copiii tăi mă scot din minți!” – Povestea unei familii la limită

— Copiii tăi mă scot din minți, Simona! Nu mai pot, nu mai rezist!
Vocea Vioricăi răsuna în bucătăria noastră mică, printre aburii de ciorbă și mirosul de pâine prăjită. Era a treia oară săptămâna asta când ridica tonul, dar de data asta privirea ei era mai tăioasă ca niciodată. M-am oprit din spălatul vaselor, cu mâinile ude și inima bătându-mi nebunește.
— Mamă, te rog… sunt copii, ce vrei să fac? Nu pot să-i leg de calorifer!
— Nu, dar nici să le lași atâta libertate! Pe vremea mea, nu ne permiteam să vorbim peste părinți!
Am simțit cum mi se urcă sângele în obraji. Pe vremea ei… mereu pe vremea ei. Dar nu eram pe vremea ei. Eram în 2023, într-un apartament cu trei camere din București, cu doi copii energici și un soț care lucra până târziu.

Totul a început când Viorica s-a pensionat. După 38 de ani la Poșta Română, a venit la noi „să ne ajute”. La început, am fost recunoscătoare. Cu doi copii mici, orice ajutor era binevenit. Dar după câteva luni, am început să simt că nu mai e casa mea.

— Mami, unde e ursulețul meu? a strigat Ilinca din sufragerie.
— Nu știu, întreab-o pe bunica! am răspuns, încercând să-mi păstrez calmul.
— Ursulețul e la gunoi, că era murdar! a răspuns Viorica, fără să clipească.
Ilinca a izbucnit în plâns. Am simțit un nod în gât.

Seara, când a venit Radu acasă, i-am povestit totul.
— Simona, știi că mama nu vrea răul copiilor. E doar… obosită.
— Dar eu? Eu nu sunt obosită? De ce trebuie să fiu mereu eu cea care cedează?
Radu a oftat și a ieșit pe balcon să fumeze.

A doua zi, am găsit-o pe Viorica stând pe canapea, cu ochii în gol.
— Mamă, ești bine?
— Nu mai pot, Simona. Mă simt inutilă. Copiii nu mă ascultă, tu te superi pe mine, Radu nu mă bagă în seamă. Parcă nu mai am loc aici.
Am simțit pentru prima dată milă. Poate chiar vinovăție.

În weekend, am încercat să facem ceva împreună. Am mers în parc, toți cinci. Ilinca a căzut și s-a julit la genunchi. Viorica a început să țipe la mine:
— Vezi? Dacă ai fi fost atentă!
M-am abținut cu greu să nu plâng.

Seara, după ce copiii au adormit, am avut o discuție lungă cu Radu.
— Nu mai pot, Radu. Ori găsim o soluție, ori… nu știu.
— Ce vrei să facem? S-o dăm afară?
— Nu, dar nici așa nu se mai poate.

A doua zi, am găsit o scrisoare pe masa din bucătărie. Era de la Viorica.
„Dragii mei, am decis să mă întorc la casa mea. Nu vreau să vă stric liniștea. Poate așa o să mă regăsesc și eu. Vă iubesc.”
Am simțit un gol imens. Nu voiam să plece supărată, dar nici nu puteam să trăim așa.

Au trecut două săptămâni. Casa era mai liniștită, dar simțeam lipsa ei. Copiii întrebau de bunica. Radu era tăcut.
Într-o seară, am sunat-o.
— Mamă, vrei să vii la noi la masă duminică?
A ezitat.
— Dacă nu vă deranjez…
— Nu ne deranjezi. Ne e dor de tine.

A venit. Era schimbată. Mai calmă. Copiii au sărit în brațele ei. Am plâns toți trei.
— Iartă-mă, mamă, i-am spus.
— Și tu să mă ierți, Simona. Am vrut să ajut, dar poate am uitat cum e să fii mamă tânără.

De atunci, ne vedem mai rar, dar fiecare întâlnire e o sărbătoare. Am învățat să punem limite, să ne respectăm spațiul și să ne spunem ce simțim.

Uneori mă întreb: oare câte familii trăiesc același conflict, dar nu au curajul să vorbească? Oare cât de mult rău facem când nu ne ascultăm unii pe alții? Voi cum ați fi procedat?