La masa din bucătărie: Ziua în care am devenit invizibilă

— Nu mai pot! am izbucnit, trântind lingura pe masă. Supa s-a vărsat peste marginea farfuriei, iar copiii au amuțit pentru o clipă. Rareș, cel mare, s-a uitat la mine cu ochii mari, dar apoi și-a reluat jocul pe telefon. Irina și Vlad, gemenii, au continuat să se certe pentru ultima felie de pâine. Soțul meu, Sorin, a ridicat din umeri și a oftat, fără să mă privească.

În acea seară de aprilie, bucătăria noastră mirosea a ciorbă de perișoare și a oboseală. M-am simțit ca o umbră care se mișcă printre scaune, adunând farfurii murdare și ștergând firimituri. Nimeni nu mi-a mulțumit pentru cină. Nimeni nu m-a întrebat cum mi-a fost ziua. M-am așezat pe marginea scaunului, cu mâinile strânse în poală, încercând să nu plâng.

— Camelia, ai văzut unde mi-e cămașa albastră? m-a întrebat Sorin, fără să ridice privirea din laptop.

— E la uscat, i-am răspuns mecanic.

— Puteai să o calci, am mâine ședință importantă.

M-am ridicat brusc și am ieșit pe balcon. Aerul rece mi-a tăiat respirația. Am privit blocurile gri din jur și am simțit că mă sufoc. M-am întrebat când am devenit invizibilă în propria mea casă. Când au încetat copiii să mă vadă ca pe mama lor și au început să mă trateze ca pe o menajeră? Când a uitat Sorin să mă mai întrebe dacă sunt bine?

În acea noapte n-am dormit. Am stat cu ochii în tavan, ascultând respirațiile liniștite ale copiilor. M-am gândit la mama mea, la cum îmi spunea mereu: „O mamă trebuie să fie stâncă.” Dar dacă stânca se sfărâmă?

A doua zi dimineață, am pregătit micul dejun ca de obicei. Lapte cu cacao pentru Vlad și Irina, cafea pentru Sorin, sandvișuri pentru Rareș. Nimeni nu a spus „mulțumesc”. Nimeni nu m-a privit în ochi. Am simțit cum inima mi se strânge cu fiecare gest automat.

La prânz, am primit un mesaj de la șeful meu: „Camelia, ai uitat să trimiți raportul.” Am oftat. Munca de acasă era un haos continuu între vase nespălate și deadline-uri ratate. Am încercat să lucrez cu Vlad agățat de gâtul meu și Irina cerând ajutor la teme.

Seara, când toți s-au adunat la masă, am decis să vorbesc.

— Vreau să vă spun ceva.

Toți s-au uitat la mine ca la un televizor stricat.

— Sunt obosită. Nu mai pot face totul singură. Vreau să mă ajutați. Vreau să știu că vă pasă.

Rareș a dat ochii peste cap.

— Mamă, exagerezi! Toate mamele fac asta.

Sorin a ridicat din umeri:

— Camelia, nu e momentul acum. Toți suntem stresați.

Am simțit cum lacrimile îmi ard obrajii.

— Nu vreau să fiu doar cea care spală vasele și calcă cămăși! Sunt mai mult decât atât!

Irina s-a uitat la mine speriată:

— Mamă, tu plângi?

Am fugit în dormitor și m-am prăbușit pe pat. Am plâns până nu am mai avut lacrimi. M-am simțit mică, neînsemnată, ca o piesă de mobilier pe care nimeni nu o observă decât atunci când lipsește.

A doua zi am decis să nu mai fac nimic. Nu am pregătit micul dejun. Nu am spălat vasele. Nu am călcat cămașa lui Sorin. Am stat pe canapea și am citit o carte veche de poezii.

La prânz, casa era un haos. Copiii s-au certat pentru cornuri uscate, Sorin nu și-a găsit cravata. Toți au început să mă caute prin casă.

— Mamă, unde e micul dejun?

— Camelia, unde mi-e cămașa?

Am ridicat privirea din carte:

— Astăzi mă odihnesc. Descurcați-vă singuri.

S-au uitat la mine ca la o străină. Vlad a început să plângă. Irina a încercat să facă ceai și a vărsat apa fierbinte pe masă. Rareș s-a enervat și a trântit ușa.

Seara au venit toți în dormitorul meu.

— Mamă… ne pare rău… Nu ne-am dat seama cât faci pentru noi, a spus Irina cu ochii în lacrimi.

Sorin s-a apropiat timid:

— Camelia… ai dreptate. Am uitat să te prețuim. Iartă-ne.

Am plâns împreună cu ei. Pentru prima dată după mult timp m-am simțit văzută.

Dar rana rămâne acolo, undeva adânc. Oare câte mame trăiesc aceeași poveste? Câte dintre noi devin invizibile în propria casă? Și câți dintre cei dragi realizează prea târziu cât valorează prezența noastră?