Când Nimeni Nu Te Mai Așteaptă: Între Iertare și Uitare – Povestea Mea din București

— Mihai, nu mai poți rămâne aici, trebuie să eliberăm patul! — vocea asistentei răsuna în salonul rece, în timp ce încercam să-mi adun forțele să mă ridic din pat. Mâna dreaptă încă nu mă asculta, iar piciorul stâng tremura la fiecare încercare de a-l pune pe podeaua de linoleum. Priveam spre ușă, cu speranța că o să apară cineva, oricine, dar nimeni nu venea.

Înainte de accident, viața mea părea simplă. Eram asistent medical la Spitalul Colentina, secția de recuperare neurologică. Îmi plăcea să ajut oamenii, să le dau speranță când totul părea pierdut. Ironia sorții: acum eu eram cel care avea nevoie de ajutor.

Când am căzut în baie, în apartamentul mic din Drumul Taberei, am știut că ceva nu e în regulă. Am încercat să strig după Ana, soția mea, dar ea plecase deja la serviciu. Am reușit să sun la 112 cu mâna stângă, iar apoi totul s-a făcut negru.

Când m-am trezit la spital, Ana era acolo, dar privirea ei era rece. — Nu pot să stau mult, Mihai. Trebuie să merg la copii și la muncă. — Apoi a plecat grăbită, lăsându-mă cu un nod în gât. Copiii… Vlad și Irina. Nu-i mai văzusem de două săptămâni. De când ne certasem ultima dată pentru bani și pentru lipsa mea de acasă.

După două luni de recuperare chinuitoare, medicii au decis că pot fi externat. În ziua aceea, am stat pe bancă în fața spitalului, cu o sacoșă veche în brațe și cu ochii la fiecare taxi care oprea. Niciun chip cunoscut nu a apărut. Am sunat-o pe Ana: — Poți să vii să mă iei? — Nu pot, Mihai. Am treabă. Descurcă-te singur! — mi-a răspuns scurt și a închis.

Am pornit încet spre casă, sprijinindu-mă într-un baston împrumutat de la spital. Fiecare pas era o luptă cu durerea și cu umilința. În tramvai, oamenii se uitau la mine cu milă sau cu indiferență. M-am simțit invizibil.

Când am ajuns acasă, Ana era în bucătărie, făcând mâncare pentru copii. — Ai venit? — a spus fără să se întoarcă spre mine. — Da… — am răspuns încet. Vlad a trecut pe lângă mine fără să mă salute, iar Irina s-a uitat scurt la mine și a intrat în camera ei trântind ușa.

Seara, la cină, am încercat să vorbesc cu ei: — Știu că v-a fost greu fără mine… — Dar Ana m-a întrerupt: — Nu începe iar cu scuzele tale! Mereu ai pus munca înaintea familiei! Acum vezi cum e când ai nevoie de noi și nu suntem acolo!

Am simțit cum mă sufoc. Toate reproșurile nespuse au ieșit la suprafață: serile când rămâneam peste program pentru pacienți, zilele când uitam de aniversările copiilor sau când nu aveam bani pentru excursia Irinei. Dar eu credeam că fac totul pentru ei…

În zilele următoare, atmosfera din casă a devenit tot mai apăsătoare. Ana vorbea doar strictul necesar, Vlad mă ignora complet, iar Irina își petrecea timpul pe telefon. M-am simțit străin în propria familie.

Într-o seară, am auzit-o pe Ana vorbind la telefon cu mama ei: — Nu mai pot cu el! Parcă nici nu mai e omul pe care l-am iubit… Nu știu cât o să rezist așa! — Am simțit cum mi se rupe sufletul.

Am început să merg la biserică duminica dimineața, căutând un sens sau poate doar liniște. Acolo am cunoscut-o pe doamna Maria, o bătrână care venea mereu singură. — Știi ce e cel mai greu? — mi-a spus într-o zi. — Să ierți atunci când nimeni nu-ți cere iertare.

M-am gândit mult la vorbele ei. Oare eu am cerut vreodată iertare familiei mele? Sau doar am așteptat să fiu înțeles?

Într-o seară ploioasă, am adunat curajul să vorbesc cu Ana: — Știu că te-am rănit și că nu am fost mereu prezent… Dar te rog, ajută-mă să repar ce-am stricat! — Ana a izbucnit în plâns: — Nu știu dacă mai pot… Sunt prea obosită!

Vlad a venit la mine după câteva zile: — Tata… De ce nu ai venit niciodată la meciurile mele? Toți colegii mei aveau părinții în tribună… Eu eram singur! — Am simțit cum lacrimile îmi ard obrajii.

Irina mi-a lăsat un bilet pe masă: „Tati, mi-e dor de tine cel vechi.”

Am început să merg la terapie de familie. A fost greu să recunoaștem greșelile fiecăruia și să ne ascultăm fără reproșuri. Dar încet-încet, am început să ne apropiem din nou.

Astăzi încă lupt cu sechelele accidentului vascular și cu vinovăția trecutului. Dar am învățat că iertarea nu vine peste noapte și că uneori trebuie să fii tu primul care face pasul spre ceilalți.

Mă întreb adesea: câți dintre noi trăim lângă cei dragi ca niște străini? Oare cât de mult contează iertarea atunci când nimeni nu-și mai amintește cine ai fost?