Ecoul tăcerilor nespuse: Povestea Mariei și a familiei sale

— Maria, te rog, vino! Nu mai știu ce să fac cu Vlad! — vocea Irinei tremura prin receptor, iar eu am simțit cum inima mi se strânge ca într-o menghină. Era trecut de ora opt seara, iar afară ploua mărunt, dar nu asta mă tulbura. Ci tonul disperat al nurorii mele, care nu mă sunase niciodată așa.

Am închis telefonul fără să mai spun nimic și am pornit spre blocul lor din cartierul Titan. Pe drum, gândurile mi se învălmășeau: oare ce făcuse Vlad de data asta? De când s-a întors din străinătate, parcă nu-l mai recunoșteam. Era mereu nervos, tăcut, se certa cu Irina din orice. Și eu, ca o mamă româncă tipică, am ales să tac. Să nu mă bag. Să nu stric liniștea. Dar oare liniștea asta nu era doar o mască pentru tot ce fierbea sub suprafață?

Când am intrat în apartamentul lor, Irina stătea pe canapea cu ochii roșii de plâns. Vlad era în dormitor, trântind ușa după el. Am simțit un miros greu de alcool și am știut că nu era prima dată când se întâmpla asta.

— Mami, nu mai pot… — a început Irina, dar vocea i s-a frânt. — Nu mai știu cum să-l ajut. Nu mai vorbește cu mine, nu mai vorbește cu nimeni. Se enervează din orice. Azi a spart o farfurie și a țipat la copil…

Am simțit cum mă năpădesc lacrimile. Mi-am amintit de toate momentele în care aș fi vrut să-i spun Irinei să fie atentă la Vlad, să nu-l lase să se izoleze, să nu-l lase să-și ascundă durerile sub glume sau tăceri. Dar n-am spus nimic. Am crezut că va trece. Că e doar o fază.

— Irina, știu că ți-e greu… — am încercat eu să spun ceva, dar ea m-a oprit dintr-un gest.

— Nu mai vreau să aud că „va fi bine”. Nu mai e bine de mult! — a izbucnit ea.

Am rămas tăcute câteva minute. Din dormitor se auzea muzica dată încet și pașii grei ai lui Vlad. Mi-am amintit de copilăria lui: băiatul vesel care aducea mereu acasă câte un animal rănit de pe stradă, care râdea cu poftă la glumele tatălui lui și care mă îmbrățișa fără rușine în fața prietenilor. Unde dispăruse copilul meu?

— Maria… — vocea Irinei era stinsă — tu ai observat ceva la el înainte să plece în Anglia? A fost mereu așa?

M-am uitat la ea și am simțit cum mă sufoc sub greutatea propriilor mele tăceri.

— N-a fost mereu așa… Dar niciodată nu a vorbit despre ce-l doare. Nici cu mine, nici cu taică-su… Poate că nici noi n-am știut să-l ascultăm.

Irina a oftat și s-a ridicat să verifice copilul care dormea în camera alăturată. Am rămas singură în sufragerie, cu gândurile mele. M-am întrebat de ce n-am avut curajul să-i spun lui Vlad că nu e rușine să ceri ajutor. Că nu trebuie să fii mereu puternic. Că uneori e nevoie doar de o vorbă bună ca să nu te pierzi pe tine însuți.

Ușa dormitorului s-a deschis brusc și Vlad a apărut în prag, cu ochii injectați și obrajii roșii.

— Ce cauți aici? — m-a întrebat răstit.

— Am venit pentru că Irina m-a sunat. Pentru că îmi pasă de tine!

A râs scurt și amar.

— Îți pasă? Acum? Unde erai când aveam nevoie? Când eram singur acolo, printre străini? Când nu aveam cui să spun că nu mai pot?

M-am ridicat încet și m-am apropiat de el.

— Vlad, știu că am greșit… Știu că n-am știut să fiu mama de care aveai nevoie. Dar încă sunt aici. Încă pot încerca…

A dat din cap neîncrezător și s-a lăsat pe canapea, cu fața în palme.

— Nu mai pot, mamă… Nu mai pot să trăiesc așa… M-am săturat să mă prefac că totul e bine…

Irina a venit lângă el și l-a luat de mână. Pentru prima dată după mult timp, am văzut lacrimi sincere pe obrajii lui Vlad.

— Hai să mergem la cineva care ne poate ajuta — i-am spus încet. — Nu trebuie să treci singur prin asta.

A ridicat privirea spre mine și pentru o clipă am văzut băiatul meu cel mic, speriat și vulnerabil.

— Crezi că mai are rost?

— Da, Vlad. Întotdeauna are rost să încerci din nou.

În acea noapte am stat toți trei la masă, fără reproșuri, fără minciuni. Am vorbit despre frici, despre eșecuri, despre dorința de a fi iubiți chiar și atunci când greșim. A doua zi am mers împreună la psiholog.

Nu știu dacă povestea noastră va avea un final fericit. Dar știu că tăcerea doare mai tare decât orice ceartă sau adevăr spus pe jumătate. Și mă întreb: câte familii românești se destramă din cauza lucrurilor pe care nu avem curajul să le spunem la timp?

Poate că nu e niciodată prea târziu să spui „îmi pare rău” sau „am nevoie de ajutor”. Voi ce credeți? E curaj sau slăbiciune să-ți recunoști limitele în fața celor dragi?