Când bunica se pierde în propria viață: Povestea Mariei din cartierul Titan

— Maria, ai pus la fiert supa pentru copii? — vocea fiicei mele, Irina, răsună din hol, grăbită și ușor iritată. Mă uit la ceas: 7:15 dimineața. Deja am spălat vasele, am făcut patul și am pregătit hainele pentru nepoți. În bucătărie miroase a cafea rece și a oboseală.

Nu mai știu când am avut timp să beau o cafea caldă. De când Irina s-a întors la muncă după concediul de maternitate, iar ginerele meu, Radu, lucrează în schimburi la metrou, casa noastră din Titan a devenit un furnicar. Eu sunt piesa care ține totul în mișcare, dar nimeni nu mă vede cu adevărat.

— Da, supa e pe foc, îi răspund încercând să-mi ascund vocea tremurată. Irina nici nu mă privește. Își ia geanta și pleacă, lăsându-mi pe umeri povara unei zile care abia începe.

Mă uit la pozele vechi de pe perete: eu și soțul meu, Doru, la mare, zâmbind larg. El nu mai e de mult. A plecat într-o zi de toamnă, lăsându-mă singură cu o casă prea mare și o inimă prea mică pentru atâta durere. Atunci am crezut că nimic nu poate fi mai greu. M-am înșelat.

— Bunicooo! — strigă Vlad, nepotul cel mare, din camera lui. — Unde mi-e ghiozdanul?

— În dulapul de la intrare! — răspund automat, fără să mă gândesc. Îmi dau seama că nu mai am timp nici să respir. Fiecare zi e la fel: trezesc copiii, îi hrănesc, îi duc la școală și grădiniță, fac piața, gătesc, spăl, calc, adun jucării și lacrimi.

Seara, când toți dorm sau stau cu ochii în telefoane, mă uit la mâinile mele crăpate și mă întreb: unde am dispărut eu? Ce s-a ales de Maria care visa să picteze, să călătorească la Sibiu sau să citească romane până târziu în noapte?

Într-o zi de vineri, după ce am adormit copiii și am strâns masa, Irina a intrat în bucătărie cu un teanc de hârtii.

— Mama, trebuie să te ocupi și de plata facturilor. Eu nu mai am timp deloc. Și vezi că Vlad are nevoie de costum pentru serbare.

Am simțit cum ceva se rupe în mine. Am vrut să-i spun că sunt obosită, că nu mai pot, dar cuvintele mi-au rămas blocate în gât. Am zâmbit forțat și am dat din cap.

În noaptea aceea n-am dormit. M-am plimbat prin casă ca o umbră. Am deschis sertarul cu pensulele mele vechi și am plâns în tăcere. Mi-am amintit de mama mea, care îmi spunea mereu: „Maria, ai grijă să nu te pierzi printre griji.” Atunci n-am înțeles ce voia să spună.

A doua zi dimineață, Vlad a venit la mine cu un desen.

— Uite, bunico! Te-am desenat pe tine! Ești supererou!

M-am uitat la foaie: o femeie cu pelerină roșie și un zâmbet larg. Am simțit un nod în gât. Pentru el sunt supererou. Dar pentru mine?

Într-o duminică după-amiază, când casa era liniștită, am prins curaj și i-am spus Irinei:

— Irina, trebuie să vorbim.

Ea a oftat vizibil deranjată.

— Ce s-a întâmplat acum?

— Sunt obosită… Nu mai pot să fac totul singură. Am nevoie de timp pentru mine. Vreau să pictez din nou. Vreau să ies la plimbare fără să mă uit mereu la ceas.

Irina s-a uitat la mine ca și cum aș fi vorbit o limbă străină.

— Mama, nu exagerezi? Toate bunicile fac asta! Dacă nu ne ajuți tu, cine?

— Poate că toate bunicile fac asta… Dar eu nu mai pot. Nu vreau să mă trezesc peste zece ani și să nu mai știu cine sunt.

A urmat o tăcere apăsătoare. Radu a intrat în bucătărie și ne-a privit pe amândouă.

— Maria are dreptate — a spus el încet. — Poate ar trebui să găsim o soluție… Să luăm pe cineva să ajute sau să ne împărțim altfel sarcinile.

Irina a izbucnit în plâns.

— Nu vreau să te pierd, mama… Dar mi-e frică să nu clachez și eu.

Am îmbrățișat-o strâns. Pentru prima dată după mult timp am simțit că suntem două femei obosite care au nevoie una de cealaltă.

Au trecut câteva luni de atunci. Acum pictez din nou — măcar o oră pe zi. Irina încearcă să fie mai atentă la nevoile mele. Vlad mă ajută la cumpărături și uneori gătim împreună clătite.

Nu e totul perfect. Sunt zile când mă simt vinovată că nu pot face totul ca înainte. Dar încerc să-mi amintesc că viața mea contează. Că Maria nu e doar bunica sau mama cuiva — e o femeie cu vise și dorințe proprii.

Oare câte femei ca mine se pierd printre griji și uită cine sunt? Oare cât curaj ne trebuie ca să spunem „ajunge” fără teamă că vom fi judecate?