Un minut prea târziu: Viața mea cu soacra, generalul

— Nu poți fi niciodată la timp, nu-i așa, Ana? vocea Ilonei răsună ca un tunet în holul micuț al apartamentului nostru din cartierul Titan. Era ora 18:01. Un minut peste ora la care trebuia să fiu acasă, conform programului ei nescris, dar imuabil.

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Gabriel, soțul meu, stătea între noi, cu privirea în podea. Nu era prima dată când se întâmpla asta. De fapt, nu trecea zi fără ca Ilona să găsească ceva ce făcusem greșit: ciorba prea sărată, rufele spălate la programul nepotrivit, copilul (Radu) culcat prea târziu. Dar astăzi, acel minut întârziere părea să fie picătura care umplea paharul.

— Am avut o ședință la serviciu, Ilona. Nu am putut pleca mai devreme, am încercat să sun… am început eu, dar ea m-a întrerupt cu un gest scurt.

— Scuzele nu țin loc de responsabilitate! Dacă vrei să fii mamă și soție adevărată, trebuie să știi să-ți prioritizezi familia! Pe vremea mea, femeile nu-și permiteau asemenea libertăți.

Gabriel a încercat să intervină:

— Mamă, Ana chiar muncește mult…

— Nu mă întrerupe! a tăiat ea scurt. Și tu ai început să te schimbi de când ești cu ea. Unde e băiatul meu ordonat?

M-am retras în bucătărie cu ochii în lacrimi. Mâinile îmi tremurau când am început să spăl vasele. Mă simțeam captivă în propria casă, ca și cum fiecare colțișor era supravegheat de ochiul critic al Ilonei. De când se mutase la noi „temporar”, după ce rămăsese văduvă, viața noastră devenise un câmp de luptă.

Noaptea, Gabriel încerca să mă liniștească:

— O să-i treacă, Ana. E greu pentru ea…

— Dar pentru mine? Pentru noi? am șoptit eu. Simt că nu mai pot respira. Parcă nu mai sunt eu.

El m-a strâns în brațe, dar știam că nu va avea curajul să-i spună mamei lui să plece. Întotdeauna fusese slab în fața ei. Ilona fusese profesoară de istorie, dar toată lumea îi spunea „generalul”. Avea o voce tăioasă și o privire care te făcea să-ți uiți replicile.

Într-o duminică dimineață, când pregăteam micul dejun pentru Radu, Ilona a intrat în bucătărie și a început să inspecteze totul:

— Untul nu se ține pe masă la căldură! Și ouăle astea… nu vezi că sunt prea moi?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Radu s-a uitat la mine speriat.

— Mami, ești tristă?

— Nu, puiule… doar obosită.

În acea zi am decis că trebuie să fac ceva. Am început să caut apartamente de închiriat pe ascuns. Îmi imaginam cum ar fi să avem casa doar pentru noi trei, fără reguli impuse de altcineva. Dar salariul meu de contabil și cel al lui Gabriel abia ne ajungeau pentru cheltuielile curente.

Într-o seară, după ce Radu a adormit, am încercat din nou să vorbesc cu Gabriel:

— Trebuie să găsim o soluție. Nu mai pot trăi așa. Nu vreau ca Radu să crească într-o casă plină de tensiune.

El a oftat adânc:

— Știu… dar dacă pleacă mama, unde se duce? N-are pe nimeni.

— Nici eu nu mai am pe nimeni aici! am izbucnit eu. M-am mutat din Bacău pentru tine! Am lăsat totul în urmă…

Am izbucnit în plâns. Gabriel m-a privit neputincios.

A doua zi dimineață, Ilona a găsit lista mea cu apartamente de închiriat pe masa din sufragerie.

— Deci vrei să mă dai afară? m-a întrebat rece.

Am rămas fără cuvinte.

— Nu vreau să văd cum familia mea se destramă din cauza ta! a continuat ea. Ai venit aici și ai schimbat totul!

Gabriel a intrat în cameră și a văzut scena. Pentru prima dată l-am văzut furios:

— Ajunge! Mamă, Ana are dreptate. Trebuie să găsim o soluție pentru toți!

Ilona a început să plângă. Era pentru prima dată când o vedeam atât de vulnerabilă.

— Mi-e frică să fiu singură… a șoptit ea.

Atunci am înțeles: sub masca de general se ascundea o femeie speriată, care își pierduse soțul și controlul asupra vieții ei.

Am stat toți trei la masă și am vorbit ore întregi. Am decis împreună ca Ilona să stea temporar la sora ei din Ploiești până găsim o soluție mai bună.

Când a plecat, casa părea mai mare și mai luminoasă. Dar în sufletul meu rămânea o rană: oare aș fi putut face mai mult? Oare câte familii trăiesc același coșmar tăcut?

Uneori mă întreb: cât din ceea ce suntem sacrificăm pentru liniștea celorlalți? Și cât timp putem trăi cu sufletul strâns înainte să spunem „ajunge”? Ce ați fi făcut voi în locul meu?