Să iubești sau să urăști? Povestea unui tată care și-a pierdut fiica

— Cum ai putut, Rareș? Cum ai putut să fii atât de neatent? Țipătul meu a spart liniștea din curtea mică, unde încă se mai simțea mirosul de iarbă proaspăt cosită. Rareș stătea cu capul plecat, mâinile îi tremurau, iar ochii îi erau roșii de plâns. Mama lui, doamna Stanciu, încerca să-l țină de umeri, dar și ea era la fel de devastată ca mine. În jurul nostru, vecinii priveau pe furiș, ascunși după perdele sau garduri, ca niște umbre care nu știau dacă să se apropie sau să fugă.

Era o după-amiază obișnuită de vară în satul nostru din județul Bacău. Ilinca, fetița mea de zece ani, ieșise la joacă pe uliță cu prietenele ei. Eu tocmai terminasem de reparat gardul din spate și mă pregăteam să intru în casă când am auzit țipetele. Apoi am văzut-o pe Ilinca întinsă pe asfalt, cu părul blond împrăștiat ca o rază de soare murdară. Mașina lui Rareș era oprită la câțiva metri mai încolo, cu portiera deschisă și muzica încă urlând din boxe.

Am alergat spre ea, am strigat la oameni să sune la salvare, am încercat să-i simt pulsul. Îmi amintesc doar sângele care îi curgea din nas și din gură și ochii ei mari care mă priveau fără să mă mai vadă. În câteva minute, totul s-a terminat. Viața mea s-a rupt atunci, ca o bucată de lemn putred care nu mai poate fi reparată.

Rareș avea doar optsprezece ani. Îl știam de mic, îl văzusem crescând pe lângă casa noastră. Îi dădusem mere toamna trecută, îl ajutasem cu temele la matematică atunci când părinții lui nu aveau timp. Nu era un băiat rău, dar în ziua aceea a fost inconștient. S-a urcat la volan fără permis, cu prietenii lui gălăgioși și cu mintea plină de vise prostești.

După înmormântare, satul s-a împărțit în două tabere. Unii spuneau că trebuie să-l iertăm pe Rareș, că a fost un accident și că și el suferă. Alții șușoteau că ar trebui să plătească pentru ce a făcut, că nu e drept ca viața Ilincăi să se termine așa. Eu eram prins între două lumi: una în care voiam să urlu și să distrug totul în jurul meu și alta în care îmi doream doar să mă ascund sub pământ lângă fata mea.

Soția mea, Maria, s-a închis în ea însăși. Nu mai vorbea cu nimeni, nici măcar cu mine. O auzeam noaptea plângând în baie, dar nu aveam puterea să intru după ea. Între noi s-a ridicat un zid de tăcere și vinovăție. Mă simțeam vinovat că nu am fost acolo să o protejez pe Ilinca, că nu am țipat mai tare la Rareș când l-am văzut prima dată conducând fără permis.

Într-o zi, la câteva luni după accident, Rareș a venit la poarta noastră. Era slab, cu ochii încercănați și cu hainele murdare. A bătut timid și a așteptat. Am ieșit afară cu inima cât un purice.

— Domnule Ionescu… Vreau doar să vă spun că îmi pare rău… Nu pot dormi noaptea… Visez mereu chipul Ilincăi… Dacă aș putea da timpul înapoi…

L-am privit lung. În fața mea nu mai era băiatul obraznic care râdea pe uliță, ci un copil speriat care își purta propria cruce. Am vrut să-l lovesc, să-l fac să simtă durerea mea, dar ceva m-a oprit. Poate privirea lui pierdută sau poate vocea tremurândă.

— Nu pot să te iert acum, Rareș. Poate niciodată. Dar nu vreau să te văd pe aici o vreme…

A dat din cap și a plecat încet, fără să se uite înapoi.

În sat au început discuțiile: „Ce-ai face tu dacă ai fi în locul lui Petru?” „Poate că ar trebui să-l ierte… E tot un copil.” „Nu merită iertare!” Fiecare avea o părere, dar nimeni nu știa ce e în sufletul meu.

Maria a început să meargă la biserică mai des. Eu am rămas cu gândurile mele și cu camera Ilincăi neatinsă. Într-o seară am găsit sub pernă jurnalul ei. Pe ultima pagină scria: „Tati e cel mai bun prieten al meu.” Am plâns ore întregi ținând caietul la piept.

După aproape un an, Rareș a fost condamnat la doi ani cu suspendare. Pedeapsa mi s-a părut ridicol de mică pentru ce pierdusem eu. În ziua sentinței, l-am văzut pe tatăl lui Rareș plângând pe holurile tribunalului. Era un om mândru altădată; acum părea bătrân și frânt.

Într-o duminică dimineață, Maria mi-a spus:
— Petru… Dacă nu-l iertăm pe Rareș, nu ne vom vindeca niciodată…
Am izbucnit:
— Cum poți spune asta? Ne-a luat tot ce aveam!
Ea m-a privit cu ochii goi:
— Ne-a luat Ilinca… Dar ura ne ia sufletul.

Am rămas mult timp pe gânduri după acea discuție. M-am întrebat dacă Ilinca ar fi vrut ca noi să trăim toată viața cu ura asta în piept. Dacă ar fi vrut ca familia noastră să se destrame din cauza unei greșeli cumplite.

Astăzi încă nu știu dacă pot ierta cu adevărat. Încerc în fiecare zi să găsesc răspunsuri printre amintiri și regrete.

Oare e posibil să ierți cu adevărat atunci când ți s-a luat totul? Sau unele răni rămân deschise pentru totdeauna? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?