Cum o singură propoziție a medicului mi-a destrămat căsnicia – și mi-a salvat viața

— Nu mai ai voie să mănânci nimic prăjit, nici carne grasă, nici dulciuri. Dacă nu schimbi ceva radical, în șase luni ajungi pe masa de operație. Sau mai rău.

Vocea calmă, dar fermă a doctorului Popescu mi-a răsunat în cap zile întregi. Eram pe scaunul acela tare din cabinetul lui, cu mâinile strânse în poală, încercând să nu plâng. Simțeam privirea soțului meu, Mihai, fixată pe podea. Nu spunea nimic. Nici nu trebuia. Știam deja ce gândește: „Iar exagerează doctorii.”

Până atunci, crezusem că suntem un cuplu fericit. Ne unea dragostea pentru mâncare: ieșirile la mici și bere în Herăstrău, sarmalele făcute împreună la Crăciun, torturile cu frișcă pe care le devoram noaptea târziu, râzând ca niște copii. Dar în ultimii ani, kilogramele s-au adunat, iar eu am început să mă simt tot mai rău. Oboseală, dureri de cap, inima bătând nebunește după orice urcare de scări.

— Nu e chiar așa grav, mi-a spus Mihai în drum spre casă, încercând să-mi ia mâna. O să treacă. Toți doctorii sperie lumea ca să-și facă reclamă.

Am vrut să-l cred. Dar nu puteam uita privirea aceea rece a medicului și felul în care mi-a spus că am ficatul la limita cirozei. Că dacă nu mă opresc din mâncat compulsiv, nu va mai fi nimic de făcut.

În seara aceea am stat la masă în tăcere. Mama lui Mihai, tanti Viorica, venise cu o tavă de plăcinte aburinde.

— Hai, mamă, mănâncă! Ești albă la față! Ce ți-a făcut doctorul ăla?

— Nu pot, tanti Viorica. Trebuie să țin regim.

— Regim? La vârsta ta? Lasă prostiile! Toți avem burtică! Uite la Mihai ce bine arată!

Mihai a zâmbit jenat și a luat două plăcinte. Eu am simțit cum mi se strânge stomacul de poftă și rușine. Am fugit la baie și am plâns în hohote.

A doua zi am început regimul. Am aruncat tot ce era prăjit sau dulce din casă. Am gătit legume la abur și piept de pui fiert. Mihai s-a uitat la farfuria mea ca la o glumă proastă.

— Tu chiar vrei să trăiești așa? Fără gust? Fără nimic?

— Vreau să trăiesc, Mihai. Atât.

A râs scurt și a comandat pizza. Apoi a început să iasă mai des cu băieții la bere și mici. Seara venea acasă târziu, mirosind a fum și grătar.

— Nu mă mai iubești dacă nu mănânci cu mine, mi-a spus într-o noapte, cu ochii roșii de oboseală și alcool.

— Nu e vorba de iubire! E vorba de viața mea!

— Viața ta? Dar noi? Noi ce facem?

Nu am știut ce să-i răspund. Începusem să slăbesc, dar mă simțeam tot mai singură. Prietenii ne evitau – „Nu mai ești tu, Loredana! Erai sufletul petrecerii!” – iar mama mă certa la telefon:

— O să ajungi piele și os! O femeie trebuie să fie rotunjoară! Ce-i cu prostiile astea?

Singura care mă înțelegea era colega mea de birou, Alina.

— Știu cum e… Tata a murit de diabet pentru că n-a putut renunța la dulciuri. Ai grijă de tine, Lori!

Într-o zi, Mihai a venit acasă cu o pungă mare de gogoși calde.

— Hai, doar una! Pentru noi doi!

Am simțit cum îmi tremură mâinile.

— Nu pot…

— Atunci mănânc eu tot! Să vezi ce bine e!

A mâncat toate gogoșile în fața mea, râzând forțat. Apoi s-a trântit pe canapea și a adormit cu televizorul pornit.

În noaptea aceea am visat că mă sufoc într-o mare de prăjituri și carne grasă. M-am trezit plângând și am știut că nu mai pot continua așa.

A doua zi i-am spus lui Mihai că vreau să ne despărțim.

— Pentru niște legume fierte? Pentru un doctor nebun?

— Pentru mine! Pentru că nu mai pot trăi în această dependență!

A plecat trântind ușa. Tanti Viorica m-a sunat să mă certe:

— Ai distrus familia pentru o dietă! Să-ți fie rușine!

Dar eu nu mai simțeam rușine. Simțeam doar liniște. Și frică – dar era o frică bună, care mă împingea înainte.

Au trecut luni grele. Am mers la terapie. Am plâns după Mihai și după vechea mea viață. Dar am început să mă simt mai bine: inima nu-mi mai bătea nebunește, ficatul s-a stabilizat, iar eu am descoperit că pot găti gustos și sănătos.

Uneori îl văd pe Mihai prin cartier, cu o pungă de covrigi în mână. Ne salutăm scurt. În ochii lui văd tristețe și furie – poate și dor.

Dar eu am ales alt drum. Un drum greu, dar al meu.

Mă întreb uneori: câți dintre noi trăim vieți care nu ne aparțin doar pentru că ceilalți așa vor? Cât curaj îți trebuie ca să spui „ajunge”? Voi ce ați fi făcut în locul meu?