Umbra din bucătărie: Povestea unei trădări neașteptate

— Cine e acolo? am întrebat cu vocea tremurândă, deși știam că nu ar trebui să fiu acasă la ora asta. Pașii mei răsunau pe gresia rece din hol, iar inima îmi bătea atât de tare încât aveam impresia că o aud și cei din bucătărie. Am deschis ușa larg, iar privirea mi s-a oprit pe chipul soțului meu, Mihai, care stătea la masă cu o femeie necunoscută. Avea părul lung, roșcat, și râdea cu poftă, cu capul dat pe spate, de parcă era la ea acasă.

— Irina! Ce surpriză… ai venit mai devreme? a bâiguit Mihai, ridicându-se brusc.

Femeia s-a ridicat și ea, încercând să-și ascundă stânjeneala sub un zâmbet politicos. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Într-o fracțiune de secundă, am văzut totul: privirile complice, ceașca ei de cafea, farfuria cu prăjituri pe care le făcusem eu cu o seară înainte pentru copii. Am simțit că mă sufoc.

— Cine este? am întrebat, privind-o direct în ochi.

— E… colega mea de la serviciu, Anca. A venit să discutăm un proiect, a spus Mihai, evitându-mi privirea.

Anca a dat din cap aprobator, dar ochii ei trădau ceva ce nu puteam încă defini. Am simțit cum furia și frica se amestecă în mine ca două ape tulburi. M-am așezat pe scaunul de lângă ușă, încercând să-mi controlez respirația.

— Proiect? La noi acasă? La ora asta? am întrebat încet, cu vocea aproape șoptită.

Mihai s-a fâstâcit, iar Anca și-a luat geanta și s-a grăbit spre ieșire.

— Scuzați-mă, nu vreau să deranjez… a murmurat ea și a dispărut pe ușă.

A rămas o liniște apăsătoare. Mihai s-a apropiat de mine, dar m-am tras instinctiv înapoi.

— Irina, nu e ce crezi…

— Atunci ce e? am izbucnit. De ce râdea femeia aia la masa noastră? De ce miroase a parfum străin în casa asta?

Mihai a tăcut. Pentru prima dată în cei doisprezece ani de căsnicie, am văzut frică în ochii lui. Și vinovăție. M-am ridicat și am început să strâng nervos cănile de pe masă.

— Nu vreau să vorbim acum, am spus printre dinți. Du-te după ea dacă vrei. Eu trebuie să mă gândesc.

Am ieșit pe balcon și am privit blocurile gri din cartierul nostru din București. M-am întrebat când s-a rupt totul între noi. Poate când Mihai a început să stea peste program? Sau când eu eram prea obosită după turele de la spital ca să mai povestim ca altădată? Sau poate când copiii au crescut și ne-am trezit doi străini în aceeași casă?

Seara a trecut greu. Mihai a încercat să vorbească cu mine, dar nu l-am lăsat. Copiii au simțit tensiunea și au stat retrași în camerele lor. Noaptea târziu, m-am prăbușit pe canapea și am plâns în hohote. M-am simțit trădată, umilită, dar mai ales pierdută.

A doua zi dimineață, Mihai mi-a lăsat un bilet: „Trebuie să vorbim. Te rog.”

Am mers la serviciu ca un robot. Colegele mele au observat că sunt absentă cu gândul.

— Ce-ai pățit, Irina? a întrebat Nicoleta la pauza de cafea.

Am izbucnit în plâns și i-am povestit totul. Nicoleta m-a strâns în brațe.

— Nu ești singura care trece prin asta… Dar trebuie să afli adevărul, oricât ar durea.

Seara am ajuns acasă hotărâtă să cer explicații. Mihai mă aștepta în bucătărie.

— Irina, nu vreau să te mint. Cu Anca… s-a întâmplat ceva între noi. Dar nu e ceea ce crezi tu – nu e o relație serioasă. A fost doar… o scăpare. M-am simțit singur, tu erai mereu ocupată…

Am simțit cum mi se taie respirația.

— O scăpare? O scuză ieftină! Și eu sunt obosită și singură uneori, dar nu caut alinare în brațele altcuiva!

Mihai a tăcut rușinat. Am izbucnit:

— Ce vrei să faci acum?

— Vreau să repar ce-am stricat… Vreau să rămânem împreună, pentru copii, pentru noi…

Am râs amar.

— Pentru copii? Sau pentru că ți-e frică să fii singur?

Au urmat zile grele. Am dormit separat, am vorbit doar despre lucruri practice: facturi, teme la copii, cumpărături. Într-o seară, fiica mea cea mică, Maria, m-a întrebat:

— Mami, tu și tati nu vă mai iubiți?

Am simțit un nod în gât.

— Ba da, iubita mea… Doar că uneori oamenii mari se supără și trebuie să-și dea timp să se împace.

Dar adevărul era că nu știam dacă îl mai iubesc sau dacă pot ierta vreodată trădarea lui Mihai. M-am dus la mama mea într-o duminică și i-am povestit totul. Ea m-a privit cu ochii umezi:

— Irina, fiecare familie are încercările ei. Tu știi cel mai bine ce poți duce și ce nu poți ierta.

Am început să merg la psiholog. Am descoperit că rana trădării e adâncă și nu se vindecă peste noapte. Dar am descoperit și că merit respect și iubire sinceră.

După două luni de tăcere și discuții dureroase, Mihai mi-a spus:

— Dacă vrei să ne despărțim, voi accepta decizia ta. Dar te rog să nu uiți tot ce-am construit împreună.

M-am uitat la el – bărbatul cu care împărțisem atâtea bucurii și tristeți – și am realizat că nu pot lua o decizie pripită. Am hotărât să încercăm terapia de cuplu.

Nu știu dacă îl voi putea ierta vreodată complet sau dacă vom rămâne împreună până la bătrânețe. Dar știu că merit adevărul și respectul lui – și al meu față de mine însămi.

Oare câte femei trec prin asta și tac de rușine sau frică? Oare cât de mult putem ierta fără să ne pierdem pe noi înșine?