Povara iubirii: Când ajutorul devine o piedică – Povestea unei familii românești

— Rareș, iar ai uitat să plătești întreținerea? Am primit iar somație! vocea mea răsună în bucătăria mică, acoperind zgomotul ploii care lovea geamul. Rareș, fiul meu de douăzeci și șapte de ani, stătea cu ochii în telefon, fără să ridice privirea. Pe chipul lui se citea aceeași oboseală pe care o simțeam și eu, dar la el era amestecată cu o indiferență care mă scotea din minți.

— Lasă, mamă, rezolv eu mâine. Mereu te agiți degeaba, îmi răspunse el, ridicând din umeri.

M-am așezat la masă, cu mâinile tremurânde. În mintea mea se derulau toate momentele din ultimii ani în care l-am scos din necazuri: când a pierdut primul job și i-am plătit chiria, când a făcut accident cu mașina și am acoperit reparațiile, când a venit acasă beat și am stat lângă el toată noaptea, să fiu sigură că e bine. Îl iubesc mai mult decât orice pe lume, dar în seara aceea am simțit pentru prima dată că dragostea mea îl ține captiv.

Soțul meu, Doru, tăcea și mesteca încet ciorba. Îl vedeam cum își frământă mâinile sub masă. Știam că nu e de acord cu felul în care îl protejez pe Rareș, dar nu avea curaj să-mi spună direct. În schimb, arunca din când în când priviri tăioase către fiul nostru.

— Rareș, ai douăzeci și șapte de ani. Poate ar fi timpul să-ți găsești un serviciu stabil. Nu poți trăi toată viața din banii noștri, spuse Doru într-un final, cu voce joasă.

Rareș oftă și își lăsă telefonul pe masă.

— Tată, știi cât de greu e să găsești ceva decent în domeniul meu? Toți vor experiență, dar nimeni nu vrea să-mi dea o șansă. Și oricum, dacă nu mă ajutați voi, ce rost are să mă chinui?

Replica lui m-a lovit ca un pumn în stomac. Am simțit cum mi se strânge inima. Oare chiar am greșit atât de mult? Oare l-am făcut să creadă că viața e ușoară doar pentru că are pe cineva care să-l salveze mereu?

După cină, m-am retras în dormitor și am început să plâng în pernă. M-am gândit la mama mea, cum mă crescuse singură după ce tata ne-a părăsit. Nu mi-a dat niciodată nimic de-a gata. Îmi amintesc cum mergeam la piață împreună și vindeam legume ca să avem bani de rechizite. Atunci mi-am promis că fiul meu nu va duce lipsă de nimic. Dar poate tocmai asta a fost greșeala mea.

A doua zi dimineață, Rareș a plecat fără să spună nimic. Am găsit pe masă o scrisoare scurtă: „M-am dus la Vlad să stau câteva zile. Nu mă mai certați.”

Casa era pustie fără el. Doru a venit lângă mine și m-a luat de mână.

— L-ai protejat prea mult, Maria. Trebuie să-l lași să cadă ca să poată învăța să se ridice singur.

Am izbucnit:

— Cum să-l las? E copilul meu! Dacă pățește ceva?

— Nu mai e copil! E bărbat! Dacă nu-l lași acum, va rămâne toată viața dependent de tine.

Cuvintele lui Doru m-au urmărit toată ziua. Am încercat să mă ocup cu treburile casei, dar gândurile nu-mi dădeau pace. Seara târziu, Rareș m-a sunat:

— Mamă… îmi pare rău că te-am supărat. Dar simt că nu pot face nimic fără voi. Parcă nu sunt bun de nimic.

Mi-au dat lacrimile instantaneu.

— Nu e adevărat! Ești bun! Doar că trebuie să încerci singur… Știi că te iubim și vrem ce e mai bine pentru tine.

— Atunci lasă-mă să încerc… fără să mă ajuți mereu.

Am simțit cum mi se rupe sufletul, dar am știut că trebuie să-l las. Seara aceea a fost cea mai grea din viața mea.

Au trecut luni de atunci. Rareș s-a mutat cu chirie împreună cu Vlad și a început să lucreze ca operator call-center. Nu e jobul visurilor lui, dar e primul pas spre independență. Vorbim la telefon aproape zilnic. Uneori îmi cere sfaturi, alteori doar vrea să știe că sunt acolo.

Doru e mai liniștit acum. Eu încă mă lupt cu instinctul de a interveni ori de câte ori Rareș are o problemă. Dar încerc să mă abțin. Am învățat că uneori dragostea adevărată înseamnă să dai drumul…

Mă uit pe fereastră la ploaia care cade peste București și mă întreb: oare cât de mult trebuie să iubești ca să poți renunța? Unde se termină grija și începe dependența? Voi ce ați face în locul meu?