Când tataie Ion a închis ușa: Povestea unei familii sfâșiate de durere și o nouă iubire

— Cum ai putut, tataie? Cum ai putut să o aduci pe tanti Viorica în casa bunicii? Vocea mea răsuna spartă în holul mic, cu pereții încărcați de fotografii vechi. Tataie Ion stătea în prag, cu mâinile tremurânde pe baston, privindu-mă cu ochii lui albaștri, obosiți. Nu mi-a răspuns. Doar a oftat adânc și a închis ușa încet, ca și cum ar fi vrut să mă protejeze de ceva ce nu puteam înțelege.

Totul a început după ce bunica Ana s-a stins. Era iarnă, iar casa mirosea a tămâie și a cozonac rămas neatins pe masă. Tataie părea pierdut, umbla din cameră în cameră ca o umbră. Eu și sora mea, Alina, veneam des să-l vedem, să-l ajutăm cu mâncarea sau să-i ținem de urât. Dar el nu mai era același. Într-o zi, când am intrat pe neașteptate, l-am găsit stând la masă cu tanti Viorica, vecina de peste drum. Râdeau amândoi la un pahar de vin, iar tataie părea pentru prima dată viu după mult timp.

— Ce faci aici? am întrebat-o tăios pe Viorica.
— Am venit să-l ajut cu niște cumpărături, mi-a răspuns ea calm, dar privirea ei era plină de ceva ce nu puteam numi.

Nu mi-a plăcut niciodată de ea. Era văduvă de ani buni și mereu găsea motive să stea la poarta noastră sau să aducă o prăjitură „din prea mult”. Dar niciodată nu m-am gândit că ar putea intra atât de adânc în viața noastră.

La început am crezut că e doar o prietenie. Tataie avea nevoie de cineva cu care să vorbească, iar noi nu puteam fi mereu acolo. Dar într-o duminică, la parastasul de șase luni al bunicii, tataie ne-a spus că vrea să se recăsătorească.

— Nu pot trăi singur, fetelor. Viorica mă face să simt că mai am un rost pe lume.

Am izbucnit în plâns. Alina a ieșit trântind ușa. Mama a început să țipe la tataie, acuzându-l că o uită prea repede pe bunica. Tataie nu a spus nimic. S-a ridicat încet și a plecat în grădină.

Zilele care au urmat au fost un coșmar. Vecinii au început să bârfească. Unii îl compătimeau pe tataie, alții îl judecau aspru. Mama refuza să mai calce pragul casei părintești. Eu mă simțeam prinsă între două lumi: una a amintirilor cu bunica și alta, stranie și rece, în care tanti Viorica îi lua locul.

Când s-au căsătorit la primărie, n-am fost acolo. Tataie nu ne-a invitat. Am aflat de la poștaș, care a văzut certificatul pe masă.

— Ești sigură că vrei să rupi legătura cu el? m-a întrebat într-o seară Alina.
— Nu știu… Parcă nu mai e tataie al nostru. Parcă ne-a trădat pe toți.

Dar timpul trecea și furia mea nu se domolea. Într-o zi am primit un telefon scurt:

— Cristina, nu mai veniți la mine. Nu vreau scandaluri. Am nevoie de liniște.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Tataie fusese stâlpul nostru, omul care ne citea povești la lumina lămpii și ne ascundea dulciuri sub pernă. Acum era străinul din casa copilăriei mele.

Au trecut luni fără să vorbim. Mama plângea des pe ascuns. Alina încerca să mă convingă să-l iertăm, dar eu nu puteam. Mă simțeam abandonată, ca și cum iubirea lui pentru bunica fusese doar o poveste frumoasă care s-a terminat prea repede.

Într-o zi am trecut pe lângă casa copilăriei mele. Am văzut-o pe tanti Viorica udând florile din grădină, iar tataie stând pe bancă la soare. Păreau liniștiți, poate chiar fericiți. M-am oprit la poartă, dar n-am avut curaj să intru.

Seara aceea n-am putut dormi. M-am gândit la toate momentele frumoase petrecute cu tataie și bunica: cum ne duceau la cules de mere, cum ne certau când făceam prostii și apoi ne împăcau cu o felie de plăcintă caldă. Oare chiar atât de ușor se poate schimba totul?

Într-un final am decis să-i scriu o scrisoare:

„Tataie,
Nu știu dacă pot să te iert acum. Mă doare că ai ales alt drum fără noi. Dar îmi lipsești și mi-e dor de tine. Poate într-o zi vom putea vorbi din nou ca înainte.”

Nu știu dacă va răspunde vreodată sau dacă va deschide ușa pentru mine din nou. Dar mă întreb: oare putem ierta atunci când simțim că am fost trădați? Sau iubirea adevărată presupune să-l lăsăm pe cel drag să-și găsească fericirea, chiar dacă asta ne doare?

Poate că fiecare familie are momentul ei de ruptură și fiecare inimă are nevoie de timp ca să se vindece.