Când mama soțului meu a devenit musafira noastră nepoftită: Poveste despre limite, iubire și trădare

— Ivona, nu te supăra, dar mama va sta cu noi o vreme. Nu are unde să se ducă acum.

Cuvintele lui Radu au căzut ca un trăsnet în bucătăria noastră mică, unde abia reușeam să-mi adun gândurile după o noapte albă cu Mara, fetița noastră de două luni. Elena, mama lui, stătea deja în prag cu două sacoșe mari și privirea aceea de femeie care știe că nu i se poate refuza nimic. Am simțit cum mi se strânge stomacul, dar am zâmbit mecanic.

— Sigur, Radu, doar că… nu m-ai întrebat nimic înainte, am șoptit, încercând să nu izbucnesc.

Elena a intrat ca la ea acasă. A început să mute lucruri prin bucătărie, să comenteze despre cât de dezordonată e casa și să ofteze teatral când vedea hainele Mariei pe canapea. În primele zile am încercat să mă adaptez. Îmi spuneam că e doar o perioadă, că trebuie să fiu înțelegătoare. Dar fiecare gest al ei era ca o picătură chinezească: „Nu așa se spală copilul! Nu-i da lapte la ora asta! Radu, tu nu vezi că Ivona nu face față?”

Radu tăcea. Îl vedeam cum se ferește de privirea mea, cum evită discuțiile. Seara, când Mara adormea, îi spuneam cu voce joasă:

— Radu, nu mai pot. Simt că nu mai am loc în casa mea.

— E mama… Ce vrei să fac? Să o dau afară? Știi cum e lumea la noi în sat… O să zică toți că suntem niște nerecunoscători.

Asta era problema: lumea din sat. Tradiția. Gura lumii. Dar eu? Eu unde eram? Mă simțeam invizibilă, ca și cum viața mea fusese confiscată de două femei: una care abia învățase să fie mamă și alta care nu voia să renunțe la rolul de stăpână.

Într-o după-amiază, când Mara plângea neconsolat și eu eram la capătul puterilor, Elena a intrat peste mine în dormitor:

— Dă-mi copilul! Tu nu știi ce faci! Pe vremea mea copiii nu plângeau atâta!

Am izbucnit:

— Pe vremea ta poate nu aveau voie! Acum e altfel! Lasă-mă să fiu mamă!

A tăcut preț de câteva secunde, apoi a ieșit trântind ușa. În seara aceea am plâns pe ascuns în baie. M-am uitat în oglindă și nu m-am recunoscut: cearcăne adânci, ochi roșii, un chip obosit și speriat.

A doua zi dimineață am găsit-o pe Elena vorbind la telefon cu sora ei:

— Nu știu ce-i cu fata asta… Nu știe să țină o casă! Săracul Radu…

Am simțit cum mă sufoc. Am ieșit din casă fără să spun nimic și am mers până la banca din fața blocului. Am sunat-o pe mama:

— Mamă, nu mai pot. Simt că mă pierd.

Ea a oftat:

— Ivona, trebuie să vorbești cu Radu. Să-i spui clar ce simți. Altfel te vei îmbolnăvi.

În acea seară am încercat din nou:

— Radu, te rog… Nu mai pot trăi așa. Ori găsim o soluție pentru mama ta, ori eu plec cu Mara la ai mei.

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Nu pot să-i fac asta mamei…

Atunci am simțit pentru prima dată că nu mai suntem o echipă. Că el alege mereu pe altcineva în locul nostru. Zilele au trecut greu. Elena devenea tot mai autoritară. Îmi critica orice decizie: ce găteam, cum mă îmbrăcam, cum vorbeam cu Mara. Într-o zi mi-a spus direct:

— Tu nu ești femeie adevărată dacă nu știi să-ți ții bărbatul aproape!

M-am simțit umilită. Am început să evit casa. Stăteam ore întregi prin parc cu Mara doar ca să nu le văd fețele. Prietenele mele mă întrebau ce se întâmplă și le mințeam: „E totul bine.”

Într-o duminică dimineață am găsit-o pe Elena cotrobăind prin dulapurile mele.

— Ce faci acolo?

— Caut niște prosoape curate. Nu găsesc nimic în ordinea ta!

Atunci am cedat:

— Ajunge! E casa mea! Ieși din dulapurile mele! Dacă nu-ți convine cum trăim noi aici, poți pleca!

A început să plângă și să strige la Radu:

— Vezi ce mi-ai făcut? M-ai adus aici ca să mă umilească nevasta ta!

Radu s-a uitat la mine cu ură:

— Ești fericită acum?

Am simțit că totul se rupe în mine. În acea noapte am făcut bagajele pentru mine și Mara și am plecat la mama. Radu nu m-a sunat trei zile. Când m-a căutat, mi-a spus doar atât:

— Mama e bolnavă de supărare din cauza ta.

Nu m-a întrebat nici dacă Mara e bine, nici dacă eu sunt bine.

Au trecut două luni până când am revenit acasă. Doar după ce Elena s-a mutat la sora ei din alt oraș și după multe discuții grele cu Radu despre limitele noastre ca familie.

Știu că mulți vor spune că familia trebuie ajutată orice ar fi sau că soacrele sunt parte din viața noastră românească. Dar unde tragem linia? Cât trebuie să sacrificăm din noi pentru tradiție? Și cine ne apără pe noi, femeile tinere care încercăm să fim mame și soții într-o lume care încă ne cere să fim pe placul tuturor?

Oare câte dintre voi v-ați pierdut vocea în propria casă? Sau v-ați regăsit curajul de a spune „ajunge”? Aștept să-mi spuneți povestea voastră.