Îngerul meu păzitor – Povestea Elenei

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să fiu mereu eu cea care cedează! — am izbucnit, cu vocea tremurândă, în mijlocul bucătăriei scăldate în lumina rece a dimineții. Mama s-a oprit din tăiatul cepei și m-a privit lung, cu ochii ei obosiți, dar încăpățânați.

— Elena, nu e despre cine cedează. E despre familie. Trebuie să fim uniți, mai ales acum, când tata e bolnav. Nu-ți dai seama cât rău faci dacă te răzvrătești? — mi-a răspuns ea, apăsând fiecare cuvânt ca pe o sentință.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Tata era internat la spitalul județean din Ploiești, iar eu eram prinsă la mijloc între grija pentru el și conflictele mocnite cu fratele meu, Radu. De când tata se îmbolnăvise, Radu se schimbase: devenise rece, distant și mereu pus pe ceartă. Orice discuție despre bani sau despre cine să stea la spital cu tata se transforma într-o luptă surdă.

În seara aceea, după ce am ieșit din bucătărie, l-am găsit pe Radu în sufragerie, cu ochii în telefon.

— Poți să mergi tu mâine la spital? Eu am treabă la serviciu, — i-am spus încercând să-mi stăpânesc vocea.

— Nu pot, Elena. Știi bine că nu mă înțeleg cu el. Plus că am de predat niște acte. Mereu tu vrei să mă pui pe drumuri! — a ridicat tonul fără să mă privească.

— Nu e vorba despre mine sau despre tine! E vorba despre tata! — am izbucnit.

A ridicat din umeri și a ieșit din cameră. M-am prăbușit pe canapea și am început să plâng în hohote. Mă simțeam singură, trădată de propriul frate și neînțeleasă de mama. În mintea mea se derulau toate momentele din copilărie când eram uniți, când râdeam împreună la masa de Paște sau când mergeam la bunici la țară. Unde dispăruse acea familie?

A doua zi dimineață, am plecat singură spre spital. Pe drum, în autobuzul 2B, m-am uitat pe geam la blocurile cenușii și la oamenii grăbiți. M-am întrebat dacă și ei simt vreodată că nu mai pot duce tot greul pe umeri.

La spital, l-am găsit pe tata slăbit, dar lucid. M-a privit cu ochii lui albaștri, atât de obosiți.

— Mamă, nu te necăji pentru mine… — a șoptit el. — Voi vă certați acasă?

Am dat din cap că nu, dar lacrimile mi-au trădat minciuna. Tata mi-a strâns mâna și mi-a spus încet:

— Să nu-l judeci pe Radu prea aspru. Fiecare duce o luptă pe care nu o vezi.

Am plecat de la spital cu sufletul și mai greu. Pe drum spre casă, m-am oprit la o cafenea micuță să-mi trag sufletul. Acolo am întâlnit-o pe doamna Maria, o vecină de bloc pe care o știam doar din vedere.

— Elena, ce ai pățit? Pari abătută… — m-a întrebat ea cu blândețe.

Nu știu ce m-a apucat, dar i-am povestit totul: boala tatei, certurile cu Radu, neputința mea. Maria m-a ascultat fără să mă întrerupă și apoi mi-a spus:

— Știi, și eu am trecut prin ceva asemănător când s-a îmbolnăvit soțul meu. Familia nu e mereu așa cum ne dorim. Dar uneori ajutorul vine de unde nici nu te aștepți.

M-a invitat la ea acasă să bem un ceai. Am acceptat fără să stau pe gânduri. În sufrageria ei micuță, printre fotografii vechi și miros de cozonac proaspăt, am simțit pentru prima dată după mult timp că nu sunt singură. Maria mi-a povestit cum a reușit să treacă peste pierderea soțului ei cu ajutorul unei prietene din copilărie pe care nu o mai văzuse de ani buni.

— Uneori trebuie să accepți că cei dragi nu pot fi mereu sprijinul tău. Și e în regulă să ceri ajutor în altă parte — mi-a spus ea zâmbind trist.

În zilele următoare am început să merg mai des la Maria. Vorbeam ore întregi despre viață, despre frici și despre speranțe. Între timp, acasă lucrurile nu se schimbaseră: mama era tot mai distantă, iar Radu tot mai absent.

Într-o seară, după ce m-am întors de la Maria, l-am găsit pe Radu în bucătărie cu ochii roșii de plâns.

— Elena… îmi pare rău că am fost așa cu tine. Nu știu cum să gestionez tot ce se întâmplă… Mi-e frică să nu-l pierdem pe tata — a spus el încet.

L-am îmbrățișat fără să spun nimic. Am plâns amândoi în tăcere. Atunci am înțeles că fiecare dintre noi suferise în felul lui și că poate niciunul nu știa cum să ceară ajutor sau cum să-și arate vulnerabilitatea.

Tata a ieșit din spital după două săptămâni. Nu era complet vindecat, dar era acasă cu noi. Familia noastră nu mai era aceeași ca înainte — rănile rămâneau încă deschise — dar ceva se schimbase: învățasem să fim mai sinceri unii cu alții și să acceptăm ajutorul atunci când vine, chiar dacă nu e de la cine ne-am aștepta.

Uneori mă gândesc: oare câți dintre noi trăim cu iluzia că familia trebuie să fie mereu sprijinul nostru? Și dacă nu e așa… avem curajul să cerem ajutor acolo unde nici nu ne-am gândi?