Noaptea în care am pierdut-o pe Ana: Mărturisirile unei bunici sfâșiate între vină și iertare

— Maria, ai grijă să nu-i dai Anei nimic dulce înainte de culcare, da? — vocea fiicei mele, Ioana, răsuna încă în mintea mea, deși ușa abia se închisese în urma ei. Ana, cu ochii ei mari și luminoși, mă privea din pragul bucătăriei, jucându-se cu șnurul pijamalei.

— Bunico, pot să mai stau puțin să mă uit la desene? Te rog!

Am oftat. Mereu mi-a fost greu să-i spun nu. Era singura mea nepoată și, după ce soțul meu a murit, Ana devenise centrul universului meu. Am cedat:

— Bine, dar doar zece minute. Și apoi la somn!

Nu știam atunci că acele zece minute vor fi începutul celei mai negre nopți din viața mea.

Când am dus-o la culcare, Ana părea obosită, dar fericită. I-am citit povestea preferată — „Fata babei și fata moșneagului” — și i-am mângâiat părul până a adormit. M-am retras în sufragerie, cu o cană de ceai și gândurile mele. Mă simțeam liniștită, chiar mândră că pot să-i ofer Anei o copilărie frumoasă, așa cum n-am putut să-i ofer Ioanei când era mică. Atunci munceam mult, eram mereu obosită, mereu grăbită.

Pe la miezul nopții, am auzit un geamăt slab din camera Anei. Am intrat și am găsit-o ghemuită sub plapumă, tremurând și plângând încet.

— Bunico… mă doare burta… mi-e rău…

Am simțit cum mi se strânge inima. I-am pus mâna pe frunte — ardea. Am încercat să o liniștesc, dar starea ei se agrava rapid: fața i se albise, respira greu. Am sunat-o pe Ioana, panicată.

— Mamă, ce-ai făcut?! — vocea Ioanei era tăioasă ca lama. — Ți-am spus să nu-i dai dulciuri! Știi că are intoleranță la lactoză!

Mi-am dat seama cu groază: îi dădusem o felie de cozonac cu lapte înainte de culcare, ca să nu-i fie foame peste noapte. Am chemat salvarea. Orele care au urmat au fost un coșmar: medici grăbiți, lumini reci de spital, Ioana plângând pe holuri și privirea acuzatoare a ginerelui meu, Mihai.

Ana a stat internată trei zile. Medicii au spus că a fost la un pas de șoc anafilactic. În tot acest timp, Ioana abia dacă mi-a vorbit. Când am încercat să-i spun cât de rău îmi pare, m-a privit cu ochii roșii de oboseală și furie:

— Nu pot să cred că ai fost atât de neatentă! Cum să nu ții minte? E copilul meu!

M-am simțit mică, inutilă, vinovată. Toată viața am încercat să fiu o mamă și o bunică bună. Dar greșeala asta părea să șteargă tot ce făcusem bine până atunci.

După externare, Ioana a refuzat să mai lase Ana la mine peste noapte. Timp de luni întregi, nu am mai primit decât vizite scurte, sub supravegherea ei sau a lui Mihai. Casa mea era brusc prea mare și prea tăcută. Mă plimbam prin camerele goale și mă întrebam dacă voi mai primi vreodată iertare.

Într-o zi de toamnă târzie, Ana a venit cu mama ei pentru o vizită scurtă. S-a strecurat în brațele mele și mi-a șoptit:

— Bunico, mi-a fost dor de tine.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Ioana ne privea de la distanță, cu brațele încrucișate.

— Maria, trebuie să înțelegi că nu pot uita ce s-a întâmplat — a spus ea încet. — Dar nici nu vreau ca Ana să crească fără tine.

Am început să plâng. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că poate există speranță.

Au urmat luni de încercări: telefoane stângace, mesaje scurte, vizite sub supraveghere. Încet-încet, relația noastră s-a reparat — dar niciodată complet. Întotdeauna rămânea o umbră între mine și fiica mea.

Într-o seară, la aniversarea Anei, Ioana m-a luat deoparte:

— Mamă… știu că ai vrut doar binele. Dar te rog… data viitoare ascultă-mă. Nu vreau să te pierd și pe tine.

Am îmbrățișat-o strâns și am simțit cum povara din sufletul meu se mai ușurează puțin.

Acum Ana e adolescentă și vine din nou la mine fără teamă. Dar eu încă mă trezesc uneori noaptea cu inima strânsă, retrăind acea noapte blestemată.

Oare cât de mult ne definește o greșeală? Putem vreodată repara complet ceea ce am stricat fără voie? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?