O aniversare care a rupt o familie: Prețul visului unei mame
— Mamă, nu cred că realizezi ce faci! Ai cheltuit toți banii pe o petrecere? Vocea lui Radu răsuna în bucătăria mică, spartă doar de clinchetul linguriței cu care Simona amesteca nervos ceaiul. Mă uitam la ei, simțind cum obrajii mi se înroșesc de rușine și furie. Era ziua mea, împlineam șaizeci de ani. Un vis vechi, să am toată familia și prietenii aproape, să râdem, să dansăm, să uităm de griji măcar pentru o seară. Dar visul meu părea să fi devenit coșmarul lor.
— Radu, am muncit patruzeci de ani pentru acești bani. Nu i-am cerut nimănui nimic. Am vrut doar să mă bucur și eu o dată în viață, am spus cu voce stinsă.
Simona a ridicat ochii din ceașcă. — Dar noi? Noi ce facem dacă apare ceva? Dacă avem nevoie de ajutor? Ai promis că ne ajuți cu avansul pentru apartament!
M-am simțit mică, inutilă. Îmi amintesc cum, în urmă cu două luni, Simona venise la mine cu ochii plini de speranță: „Mamaie, dacă ne poți împrumuta ceva bani, poate reușim să luăm apartamentul acela mic din Titan.” Atunci nu i-am spus nu. Dar nici da. Am amânat răspunsul, sperând că va apărea o soluție miraculoasă.
În seara aniversării mele, casa era plină: verișori, prieteni vechi din liceu, vecini care mă știau de când eram tânără. Muzica răsuna din boxe, iar eu dansam cu nepoata mea cea mică, Mara. Pentru câteva ore am uitat de toate grijile. Am râs până la lacrimi când fratele meu, Dorel, a povestit cum a scăpat porcul în Ajunul Crăciunului și l-a alergat tot satul. Am simțit că trăiesc din nou.
Dar după ce ultimii invitați au plecat și liniștea s-a așternut peste apartament, Radu și Simona au rămas pe canapea, cu fețele întunecate. — Nu trebuia să faci asta fără să ne spui, mamă. Acum nu mai avem niciun sprijin.
— Sprijin? Am șoptit. Eu sunt mama voastră, nu banca voastră.
Radu s-a ridicat brusc. — Știi ce? Poate că ar fi trebuit să te gândești și la noi înainte să-ți faci mofturile!
Am rămas singură în sufragerie, cu baloanele dezumflate și farfuriile nestrânse. M-am simțit vinovată pentru bucuria mea. M-am întrebat dacă nu cumva am fost egoistă. Dacă nu cumva bătrânețea te face să uiți că visele tale pot deveni poveri pentru cei dragi.
A doua zi dimineață am găsit pe masă o scrisoare scurtă de la Radu: „Mamă, avem nevoie de timp să ne gândim la tot ce s-a întâmplat.”
Au trecut săptămâni fără să primesc un telefon sau un mesaj. Mara mi-a trimis pe ascuns o poză cu ea la școală și un „Te iubesc, bunico!” scris stângaci. Mi-au dat lacrimile.
Vecina mea, tanti Florica, m-a găsit plângând pe bancă în fața blocului. — Ce-ai pățit, Marioara? De ce ești tristă?
I-am povestit totul printre suspine. Ea a oftat adânc: — Știi ce cred eu? Câteodată copiii uită că și noi avem dreptul la fericire. Nu ești egoistă că ai vrut să te bucuri de viață.
Dar gândurile nu-mi dădeau pace. Seara mă uitam la pozele de la petrecere: eu zâmbind larg între oameni dragi. Dar zâmbetul meu părea acum străin.
Într-o duminică după-amiază m-am hotărât să merg la Radu acasă. Am bătut la ușă cu inima cât un purice. Simona mi-a deschis și m-a privit rece.
— Ce vrei?
— Să vorbesc cu voi. Să vă spun că îmi pare rău dacă v-am rănit. Dar nu pot trăi cu gândul că v-ați îndepărtat din cauza unei seri.
Radu a apărut în hol, obosit și abătut.
— Mamă… Nu știu ce să zic. Ne-ai pus într-o situație grea.
— Poate că da… Dar și voi m-ați pus pe mine într-una imposibilă: să aleg între visul meu și nevoile voastre.
Am stat mult timp în tăcere. În cele din urmă, Mara a venit și m-a îmbrățișat strâns.
— Bunico, eu vreau să vii mereu la noi!
Am zâmbit printre lacrimi și am plecat acasă cu sufletul ușor mai împăcat. Dar rana rămâne.
Acum stau în fața oglinzii și mă întreb: Oare merită o clipă de fericire dacă prețul ei e liniștea familiei tale? Sau poate că fiecare dintre noi are dreptul la propriile vise, chiar dacă ceilalți nu le înțeleg?