Ziua în care totul s-a schimbat: Povestea unei familii din București

— Nu, nu, nu poate fi adevărat! am urlat în telefon, cu mâinile tremurând și lacrimile șiroindu-mi pe obraji. Vocea calmă a polițistului părea să vină din altă lume: „Doamnă Radu, soțul dumneavoastră a avut un accident grav pe Șoseaua Colentina. Vă rog să veniți la Spitalul de Urgență Floreasca.”

În acea clipă, tot ce știam despre viața mea s-a prăbușit. Vlad plecase dimineața la serviciu, ca de obicei, cu promisiunea că seara vom merge împreună la aniversarea fiicei noastre, Ilinca. Nu mi-am imaginat niciodată că ziua aceea va fi începutul sfârșitului pentru familia noastră.

Am ajuns la spital cu inima cât un purice. Holurile erau pline de oameni disperați, iar mirosul de dezinfectant mă făcea să mă simt și mai pierdută. O asistentă m-a condus la secția de terapie intensivă. Vlad era intubat, cu fața tumefiată și mâinile pline de zgârieturi. Am simțit cum pământul mi se surpă sub picioare.

— Doamnă Radu? Sunt doctorul Popescu. Soțul dumneavoastră este stabil acum, dar impactul a fost puternic. Va trebui să rămână sub observație câteva zile.

Am dat din cap mecanic, dar nu puteam să-mi iau ochii de la Vlad. În acea liniște apăsătoare, telefonul lui a început să vibreze pe noptieră. Pe ecran apărea un nume necunoscut: „Mara”. Am ezitat o clipă, apoi am răspuns.

— Vlad? Ești bine? Ce s-a întâmplat? Te rog, spune-mi ceva! vocea era tânără, tremurată și plină de disperare.

— Nu sunt Vlad… Sunt soția lui. Cine sunteți?

La celălalt capăt s-a lăsat o tăcere grea.

— Eu… eu sunt colega lui de la birou. Voiam doar să știu dacă e bine.

Am închis telefonul fără să spun altceva. În mintea mea au început să se învârtă gânduri negre. Cine era Mara? De ce suna atât de târziu și cu atâta disperare?

Câteva zile mai târziu, când Vlad a început să-și revină, am încercat să-l întreb despre Mara. S-a uitat la mine cu ochii goi, evitându-mi privirea.

— E doar o colegă, nimic mai mult. Nu te mai gândi la prostii, mi-a spus el sec.

Dar eu nu puteam să mă opresc. Am început să caut prin lucrurile lui: mesaje șterse pe telefon, conversații ascunse pe Facebook, bonuri de la restaurante unde nu fusesem niciodată împreună. Totul părea să indice că Vlad avea o relație cu Mara.

Într-o seară, după ce Ilinca adormise, l-am confruntat direct:

— Vlad, spune-mi adevărul! Cine e Mara? De cât timp mă minți?

A izbucnit:

— Nu înțelegi nimic! Ești mereu suspicioasă! Dacă nu ai avea atâta control asupra mea, poate că lucrurile ar fi fost altfel!

Am simțit cum furia și durerea mă sufocau. Am ieșit din casă și am mers ore întregi pe străzile Bucureștiului, încercând să-mi adun gândurile. M-am întrebat unde am greșit, dacă am fost prea rece sau prea ocupată cu munca și copilul ca să-l mai văd pe Vlad cu adevărat.

Zilele au trecut greu. Vlad s-a mutat temporar la sora lui, Simona, iar Ilinca mă întreba în fiecare seară când vine tati acasă. Mama mea îmi repeta obsesiv:

— Bărbații sunt toți la fel! Trebuie să fii tare pentru copilul tău!

Dar eu nu voiam să fiu tare. Voiam doar să înțeleg de ce familia mea se destramă sub ochii mei.

Într-o zi, Mara m-a căutat la birou. Era tânără, frumoasă și vizibil speriată.

— Vreau doar să știți că nu am vrut niciodată să vă rănesc… Vlad mi-a spus că e nefericit și că vrea să divorțeze de mult timp…

Am simțit cum mi se taie respirația. Toate certurile noastre din ultimii ani mi-au trecut prin fața ochilor: reproșuri legate de bani, de lipsa timpului petrecut împreună, de presiunea constantă a vieții în București.

Am plecat acasă cu sufletul sfâșiat. În acea noapte am stat lângă Ilinca și am plâns în tăcere până dimineața.

După câteva luni de terapie și discuții lungi cu Vlad, am decis să ne despărțim. Nu a fost ușor — părinții mei au fost scandalizați, prietenii au bârfit, iar Ilinca a suferit enorm.

Dar am învățat că uneori trebuie să renunți la ceea ce te distruge, chiar dacă doare. Am început o nouă viață cu fiica mea, într-un apartament mic din Drumul Taberei. Am descoperit că pot fi puternică pentru ea și pentru mine.

Uneori mă întreb: oare aș fi putut salva ceva dacă aș fi fost mai atentă? Sau poate că unele povești sunt menite să se termine pentru ca altele să poată începe?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Credeți că iertarea este posibilă după o astfel de trădare?