Când trecutul bate la ușă: Povestea Anei și a lui Doru

— Ana, cine e la ușă? vocea Ilincăi răsună din bucătărie, în timp ce eu, cu mâinile tremurânde, încerc să-mi adun curajul să deschid. Ploua torențial afară, iar umbrele se prelingeau pe pereții holului nostru mic din cartierul Titan. Am deschis ușa și, pentru o clipă, am simțit că timpul s-a oprit: Doru stătea în fața mea, ud leoarcă, cu ochii aceia pe care îi știam prea bine – cândva blânzi, acum plini de regrete.

— Bună, Ana… Pot să intru?

Am rămas în prag, incapabilă să rostesc un cuvânt. În spatele meu, Ilinca s-a apropiat curioasă. Avea doisprezece ani, exact câți trecuseră de când tatăl ei ne părăsise pentru o altă femeie. Nu-l mai văzuse de atunci decât în poze vechi și rarele apeluri telefonice care se terminau mereu cu promisiuni goale.

— Mamă, cine e?

— E… tatăl tău, am spus încet, simțind cum mi se strânge inima.

Ilinca a făcut un pas înapoi. Ochii ei mari, verzi ca ai mei, s-au umplut de lacrimi. Doru a intrat încet, privind în jur ca un străin.

— Ilinca… ai crescut atât de mult… Nu știu dacă mă mai ții minte.

Fata a tăcut. Eu am simțit cum furia veche, pe care credeam că am îngropat-o sub ani de muncă și nopți nedormite, începe să clocotească din nou.

— Ce vrei, Doru? De ce acum?

S-a așezat pe scaunul de lângă masă, udând podeaua cu hainele lui. A oftat adânc.

— Am greșit mult. Am venit să-mi cer iertare… și să vă spun adevărul.

M-am uitat la el cu neîncredere. Trecuseră ani în care am învățat să mă descurc singură: două joburi, rate la bancă, grija pentru Ilinca și nopți în care plângeam în pernă ca să nu mă audă.

— Adevărul? Acum? După tot ce ai făcut?

Ilinca s-a ridicat brusc.

— Eu nu vreau să-l văd! a strigat ea și a fugit în camera ei.

Am rămas singură cu Doru. Între noi plutea tăcerea grea a lucrurilor nespuse. El a început să vorbească despre anii petrecuți cu cealaltă femeie – Magda – despre cum totul s-a destrămat și cum a realizat prea târziu ce pierduse. Mi-a spus că Magda l-a părăsit când a rămas fără serviciu și că s-a trezit singur într-un apartament gol, cu gândurile lui.

— Ana, nu vreau nimic de la tine. Vreau doar să știi că îmi pare rău. Și vreau să-mi cunosc fiica.

L-am privit lung. În mintea mea se derulau scenele vechi: certurile noastre dinainte de plecare, promisiunile lui că „nu e nimic între el și Magda”, apoi valiza lui la ușă și ușa trântită în urma lui. Am simțit din nou acea durere surdă care m-a urmărit ani întregi.

— Știi cât am suferit? Știi câte nopți am stat trează gândindu-mă ce să-i spun copilului tău? Cât am muncit ca să nu-i lipsească nimic?

Doru a dat din cap rușinat.

— Știu… sau măcar încerc să-mi imaginez. Dar nu pot schimba trecutul. Pot doar să încerc să fiu prezent acum.

Am oftat. În camera alăturată, auzeam suspinele Ilincăi. M-am dus la ea și am găsit-o plângând în pat.

— Ilinca, vrei să vorbim?

— De ce a venit? Nu avem nevoie de el! Tu ai avut grijă de mine mereu…

Am strâns-o la piept și i-am șoptit:

— Știu că doare. Dar poate are nevoie și el de o șansă să-și repare greșelile. Nu pentru mine… pentru tine.

A doua zi dimineață, Doru era încă acolo. A pregătit micul dejun – clătite, exact cum făcea odată duminica dimineața. Ilinca l-a privit suspicioasă, dar a acceptat o clătită.

— Poate… putem vorbi puțin? a întrebat el timid.

Au ieșit împreună pe balcon. I-am urmărit din bucătărie: Doru îi arăta poze vechi cu el copil, îi povestea despre bunicii ei din partea lui pe care nu-i cunoscuse niciodată. Ilinca zâmbea timid.

În zilele următoare, Doru a încercat să repare ceva din ceea ce stricase: a mers cu Ilinca la film, au făcut teme împreună, i-a cumpărat o carte pe care și-o dorea de mult. Eu îl priveam cu reținere – nu puteam uita anii de absență și trădare.

Într-o seară, după ce Ilinca a adormit, Doru mi-a spus:

— Ana… știu că nu pot cere prea mult. Dar dacă ai putea… măcar să mă ierți?

Lacrimi mi-au umplut ochii. Iertarea nu vine ușor. M-am gândit la toate femeile care au trecut prin ce am trecut eu – la rușinea din ochii vecinilor când au aflat că „m-a lăsat bărbatul”, la judecata rudelor mele care spuneau că „sigur n-ai fost tu destul de bună”.

— Nu știu dacă pot ierta acum. Dar pot încerca… pentru Ilinca.

Au trecut luni de atunci. Doru vine uneori sâmbătă dimineața să o vadă pe Ilinca. Încercăm să fim părinți buni pentru ea, chiar dacă noi doi nu vom mai fi niciodată împreună. Uneori mă întreb dacă am făcut bine că i-am dat o șansă să reintre în viața noastră sau dacă ar fi trebuit să țin ușa închisă pentru totdeauna.

Dar poate că iertarea nu e despre cel care a greșit, ci despre liniștea ta sufletească.

Oare câți dintre noi avem curajul să iertăm cu adevărat? Sau e mai ușor să trăim cu ușa încuiată spre trecut?