După nuntă am descoperit că soțul meu ascultă doar de mama lui: Povestea unei iubiri pierdute și a luptei pentru mine însămi

— Nu pune sare în ciorbă, mama nu suportă! vocea lui Radu răsună tăios din bucătărie, în timp ce eu, cu lingura în mână, mă opresc brusc din mișcare. Îl privesc peste umăr, încercând să-mi ascund frustrarea. E a treia oară săptămâna asta când gătesc după indicațiile Elenei, soacra mea, și simt cum fiecare gest al meu e judecat, măsurat, corectat.

Nunta noastră fusese ca-n povești, cu lalele albe și promisiuni șoptite la ureche. Dar la doar câteva zile după ce am spus „da”, am simțit cum ușa casei noastre s-a deschis larg pentru Elena. Ea intra fără să bată, critica fiecare detaliu — de la modul în care aranjam pernele pe canapea până la felul în care îmi pieptănam părul. Radu îi zâmbea mereu cu acea privire docilă, iar eu mă simțeam tot mai mică.

— Nu te supăra, dar mama știe mai bine cum se face mâncarea asta, îmi spunea el seara, când încercam să-i explic că vreau să gătesc după rețetele mele. — Las-o pe mama să te învețe, e păcat să nu profiți.

La început am crezut că e doar o perioadă de adaptare. Că poate Elena va înțelege că suntem o familie nouă și că avem nevoie de spațiul nostru. Dar zilele treceau și ea era tot acolo, între noi, ca o umbră rece. Într-o seară, când am venit acasă obosită după serviciu, am găsit-o pe Elena răscolind prin dulapurile mele.

— Ce cauți? am întrebat, încercând să-mi păstrez calmul.
— Voiam doar să văd dacă ai pus bine lenjeria de pat. Știi, Radu e obișnuit cu ordine acasă.

M-am simțit invadată, ca și cum intimitatea mea nu mai conta. I-am spus lui Radu ce s-a întâmplat, dar el a ridicat din umeri.

— Mama vrea doar să ajute. Nu te mai supăra din orice.

În fiecare zi mă pierdeam puțin câte puțin. Prietenele mele mă întrebau la telefon dacă sunt bine. Le mințeam. Le spuneam că totul e perfect, că sunt fericită. Dar în fiecare noapte plângeam în pernă, întrebându-mă unde am greșit.

Într-o duminică dimineață, Elena a venit cu o listă de cumpărături și mi-a spus:

— Să nu uiți să iei detergentul pe care îl folosesc eu. Celălalt nu spală bine hainele lui Radu.

Am simțit cum mă sufoc. Am ieșit pe balcon și am privit orașul — blocurile cenușii, copiii jucându-se printre mașini parcate aiurea. Mi-am dorit să fug. Să mă urc într-un tren și să dispar undeva unde nimeni nu știe cine sunt.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Radu — pentru că refuzasem să mergem la masa de duminică la părinții lui — am izbucnit:

— Tu nu vezi că nu mai suntem noi? Că tot ce facem e dictat de mama ta?
— Exagerezi! Mama vrea doar ce e mai bine pentru noi!
— Pentru noi sau pentru tine?

A tăcut. M-a privit ca și cum aș fi fost o străină. Am simțit atunci că nu mai există cale de întoarcere.

Am început să merg la psiholog pe ascuns. Doamna Maria m-a ascultat fără să mă judece.

— De ce accepți toate astea? m-a întrebat într-o zi.
— Pentru că mi-e frică să fiu singură. Pentru că mi-e rușine de ce vor spune ceilalți dacă plec.

Mi-am dat seama cât de mult trăiam în umbra așteptărilor altora. Mama mea îmi spunea mereu:

— Femeia trebuie să rabde. Așa e viața.

Dar eu nu mai puteam. Într-o zi am făcut bagajul și am plecat la sora mea, Irina.

— Nu te întorci la el? m-a întrebat Irina speriată.
— Nu știu… Poate că nu.

Radu m-a sunat de zeci de ori. Elena mi-a trimis mesaje lungi despre cât de nerecunoscătoare sunt. Dar pentru prima dată după mult timp am simțit liniște. Am început să ies din nou cu prietenele mele, să citesc, să râd fără teamă.

Au trecut luni până când am avut curajul să-i spun lui Radu că vreau divorțul. A plâns. Mi-a spus că mă iubește, dar eu știam că dragostea lui era legată cu fire invizibile de mama lui.

Acum locuiesc singură într-o garsonieră micuță. Încă îmi e teamă uneori de viitor, dar mă bucur de fiecare dimineață în care pot decide singură ce fac cu viața mea.

Mă întreb adesea câte femei trăiesc încă așa — în case care nu le aparțin cu adevărat, iubite doar dacă se supun regulilor altora. Oare cât curaj ne trebuie să ne alegem pe noi însene?

Poate că nu există răspunsuri simple, dar știu sigur un lucru: nimeni nu ar trebui să-și piardă vocea pentru liniștea altora.