Când trecutul nu iartă: Adevărul de la masa de duminică

— Mamă, să știi că azi vine și Irina la masă, mi-a spus Vlad în timp ce așeza tacâmurile pe masă. Am simțit cum mi se strânge stomacul, dar am încercat să zâmbesc. Irina, logodnica lui Vlad, urma să vină pentru prima dată la noi acasă, la tradiționalul nostru prânz de duminică. Nu știam prea multe despre ea, doar că părea tăcută și politicoasă, iar Vlad era îndrăgostit până peste cap.

— Ești sigur că vrea să vină? am întrebat încercând să-mi ascund neliniștea.

— Da, chiar își dorește să vă cunoască mai bine. O să vezi, e minunată, mi-a răspuns el cu ochii strălucind.

Nu am mai spus nimic. Am continuat să pregătesc sarmalele și salata de boeuf, dar gândurile nu-mi dădeau pace. Ana, fiica mea, stătea retrasă în camera ei. De când Vlad și Irina erau împreună, Ana părea tot mai absentă, mai tăcută. Am pus asta pe seama adolescenței și a problemelor ei cu anxietatea, dar ceva mă rodea.

Când a sunat soneria, Vlad a alergat la ușă. Am ieșit din bucătărie să-i întâmpin. Când am văzut-o pe Irina, am simțit cum mi se taie respirația. Era aceeași fată cu ochi verzi și privire rece care, cu ani în urmă, îi făcuse viața un coșmar Anei la școală. Mi-am amintit de serile în care Ana venea acasă plângând, de bilețelele răutăcioase găsite în ghiozdanul ei, de vânătăile pe care le ascundea sub mânecile lungi.

— Bună ziua, doamnă Maria! a spus Irina zâmbind larg.

— Bună… am răspuns abia șoptit.

Vlad nu a observat nimic. Era prea fericit. Ana a ieșit din cameră și când a văzut-o pe Irina, s-a oprit brusc. Ochii i s-au mărit de spaimă. Irina a ezitat o clipă, apoi i-a întins mâna.

— Bună, Ana! Ce surpriză plăcută!

Ana nu i-a răspuns. S-a întors și a fugit înapoi în cameră. Vlad s-a uitat nedumerit la mine.

— Ce are?

— Nu știu… poate nu se simte bine, am mințit eu.

Prânzul a fost un chin. Irina povestea despre facultate și planuri de viitor, iar Vlad râdea la fiecare glumă de-a ei. Eu nu puteam să-mi iau ochii de la ea. În mintea mea se derulau imagini cu Ana plângând în brațele mele: „Mamă, de ce nu mă place nimeni? Ce-am făcut să merit asta?”

După masă, am mers la Ana în cameră. O găsisem ghemuită pe pat, cu fața ascunsă în pernă.

— Ana, te rog… vorbește cu mine.

— De ce ai adus-o aici? a șoptit ea printre suspine.

— Nu știam… Vlad nu mi-a spus cine e.

— Nu pot să stau la masă cu ea! Nu pot! Mi-a distrus copilăria!

Am simțit cum mă sufoc de neputință. Cum puteam să-i spun lui Vlad adevărul? Cum puteam să-i stric fericirea? Dar cum puteam să-mi las fiica să sufere din nou?

Seara, după ce Irina a plecat, Vlad a venit la mine în bucătărie.

— Mamă, ce se întâmplă cu voi două? De ce e Ana atât de rece?

Am ezitat. M-am uitat la el și am văzut copilul meu fericit, dar și bărbatul care merita să știe adevărul.

— Vlad… trebuie să-ți spun ceva despre Irina.

A rămas nemișcat. I-am povestit totul: cum Ana fusese ținta răutăților Irinei ani la rând, cum ajunsese la psiholog din cauza ei, cum aproape că nu mai voia să meargă la școală.

Vlad m-a privit neîncrezător.

— Nu se poate… Irina nu ar face așa ceva!

— Oamenii se schimbă, Vlad. Dar trecutul nu dispare doar pentru că vrem noi.

A plecat fără să spună nimic. Zilele următoare au fost un coșmar. Ana nu voia să iasă din cameră, iar Vlad nu mai vorbea cu mine. Simțeam că familia mea se destramă sub ochii mei.

După o săptămână, Irina a venit din nou. De data asta am rugat-o să stea de vorbă cu mine.

— Irina, știi cine e Ana pentru tine?

A dat din cap că da și a lăsat privirea în jos.

— Știu ce am făcut… Îmi pare rău. N-am avut curajul să-i spun lui Vlad. Am fost o adolescentă proastă și rea. Dar m-am schimbat…

— Ai idee cât a suferit? Ai idee ce ai lăsat în urmă?

Irina a început să plângă.

— Vreau să-mi cer iertare… Dar nu știu cum.

Am chemat-o pe Ana. Cele două s-au privit lung. Irina și-a cerut scuze printre lacrimi. Ana nu a spus nimic atunci, doar a ieșit din cameră.

Seara aceea a fost cea mai grea din viața mea. M-am întrebat dacă am făcut bine că am spus adevărul sau dacă ar fi trebuit să tac pentru liniștea tuturor. Vlad a venit târziu acasă și m-a îmbrățișat fără cuvinte.

Au trecut luni până când lucrurile au început să se vindece. Ana merge la terapie și încearcă să-și găsească liniștea. Vlad încă o iubește pe Irina, dar relația lor e pusă la încercare de trecutul pe care nu-l pot ignora.

Mă uit la familia mea și mă întreb: oare adevărul chiar vindecă sau doar deschide răni noi? Poate cineva cu adevărat să ierte ceea ce nu poate uita?