Umbra de pe stradă și adevărul pe care nimeni nu voia să-l audă

— Nu minți, Irina! Nu ai cum să fi văzut așa ceva, ești doar obosită! vocea tatălui meu răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba de miel. Mama stătea cu mâinile încrucișate, privindu-mă cu ochii umezi, dar nu spunea nimic. Era Joia Mare, iar eu tremuram pe scaun, cu palmele reci și inima bătând nebunește.

Încercam să le explic din nou ce văzusem. Umbra aceea, înaltă, mișcându-se pe strada pustie când mă întorceam de la biserică. Cum s-a apropiat de mine, cum am simțit că mă urmărește. Cum am alergat spre casă cu sufletul la gură, simțind că dacă mă opresc o secundă, ceva rău se va întâmpla. Dar tata nu voia să audă. Pentru el, totul era doar o poveste inventată de o adolescentă care citește prea multe romane polițiste.

— Irina, te rog, nu mai speria familia! a ridicat vocea bunica din colțul camerei. — Avem destule pe cap cu pregătirile de Paște!

M-am ridicat brusc și am fugit în camera mea. Am trântit ușa și m-am aruncat pe pat, cu fața în pernă. Lacrimile mi-au udat obrajii, iar gândurile mi se învârteau haotic: dacă nu m-ar fi urmărit nimeni? Dacă chiar am înnebunit? Dar nu, știam ce am văzut. Umbra aceea era reală.

Noaptea aceea a fost un coșmar. M-am trezit de mai multe ori, transpirată și tremurând. Fiecare zgomot de pe stradă mi se părea suspect. Dimineața, am găsit pe pervazul ferestrei mele o floare ofilită. Nu era acolo cu o seară înainte. Am alergat la mama.

— Mamă, uită-te! Cineva a fost aici!

Ea a luat floarea în palmă și s-a uitat lung la mine.

— Poate a adus-o vântul, Irina…

Dar ochii ei trădau îngrijorarea. A început să mă urmărească mai atent în zilele următoare. Tata însă devenea tot mai iritat.

— Dacă mai continui cu prostiile astea, te duc la psiholog!

În satul nostru din Bărăgan, lumea vorbește repede și judecă și mai repede. Într-o zi, am auzit-o pe vecina noastră, tanti Viorica, spunându-i mamei:

— Fata ta e cam visătoare… Să nu pățească ceva rău!

M-am simțit și mai singură. Singura mea alinare era jurnalul în care scriam tot ce simțeam. Scriam despre frică, despre umbra aceea care nu-mi dădea pace, despre neîncrederea celor dragi.

Apoi au început telefoanele ciudate. Seara târziu, telefonul fix suna scurt și cineva închidea imediat ce răspundeam. Am încercat să le spun părinților, dar tata m-a certat din nou:

— Nu mai inventa! Ești prea mare pentru prostii!

Mama însă a început să mă creadă. Într-o noapte m-a găsit plângând pe hol.

— Mamă, mi-e frică… Nu mă crede nimeni…

A venit lângă mine și m-a strâns în brațe.

— Te cred eu, Irina. O să fim atente împreună.

Din acel moment, mama a devenit aliata mea. Mergea cu mine peste tot, mă aștepta la poartă când veneam de la școală. Tata însă s-a supărat și mai tare.

— O răsfeți prea mult! O să ajungă să nu mai iasă din casă!

Tensiunea dintre ei creștea pe zi ce trecea. Într-o seară s-au certat atât de tare încât am ieșit afară să nu-i mai aud. M-am plimbat pe uliță și am simțit din nou acea privire apăsătoare din întuneric. M-am întors alergând acasă.

În noaptea de Înviere, când toată lumea era la biserică, cineva a spart geamul de la bucătărie. Mama a țipat, tata a ieșit cu toporul în curte. Eu m-am ascuns sub masă, tremurând ca varga.

Poliția a venit târziu. Au zis că probabil au fost niște copii puși pe șotii. Dar mama știa că nu era așa. A doua zi dimineață am găsit un bilet sub ușă: „Nu mai spune nimănui ce ai văzut.”

Atunci tata a început să mă creadă și el. A devenit brusc protector, dar era prea târziu: rana dintre noi deja se adâncise.

Au urmat luni grele: anchete, discuții cu poliția, suspiciuni aruncate peste garduri între vecini. Familia noastră s-a schimbat pentru totdeauna. Tata nu mai era același om vesel; mama devenise tăcută și mereu atentă la orice zgomot.

Eu? Am rămas cu frica și cu neîncrederea că cei dragi pot alege să nu te creadă atunci când ai cea mai mare nevoie de ei.

Acum privesc înapoi la acea noapte și mă întreb: dacă mama nu m-ar fi crezut niciodată, ce s-ar fi ales de mine? Cât de mult contează să ai pe cineva care să-ți asculte adevărul? Voi ce ați face dacă nimeni nu v-ar crede?