Când mama alege să fie ea însăși: Povestea Anei, între sacrificiu și regăsire

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să fiu doar mama copiilor tăi și femeia care spală vasele! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce încercam să-mi stăpânesc lacrimile. Vlad s-a uitat la mine ca și cum aș fi vorbit o limbă străină.

— Ana, ce ai? Ce-ți mai trebuie? Avem tot ce ne trebuie, copiii sunt sănătoși, casa e curată… Ce vrei mai mult?

M-am uitat la el și am simțit cum mă sufoc. În jurul meu, bucătăria mirosea a ciorbă de perișoare și detergent de vase. Pe masă, temele lui Radu și desenul Ilincăi. Eu eram acolo, dar nu mai eram eu. Eram doar o umbră care bântuia printre nevoile tuturor, uitând de ale mele.

Nu știu când am început să mă pierd. Poate când am renunțat la jobul de la editură ca să stau acasă cu copiii. Poate când tata s-a îmbolnăvit și am alergat între spitale și grădiniță, fără să mă plâng. Sau poate când mama mi-a spus: „Asta e menirea unei femei, Ana. Să țină familia unită.”

Ani la rând am crezut-o. Am gătit, am spălat, am ascultat plângeri și am șters lacrimi. Am fost acolo pentru toți, dar nimeni nu era acolo pentru mine. Prietenele mele dispăruseră una câte una, fiecare prinsă în propria-i viață. Sora mea, Cristina, mă suna doar când avea nevoie de cineva să-i țină copilul.

Într-o zi, după ce am dus copiii la școală, m-am privit în oglindă. Aveam cearcăne adânci și părul prins la repezeală. Nu-mi mai aminteam când m-am bucurat ultima dată de ceva doar pentru mine. Am început să plâng fără motiv. Sau poate motivul era tocmai lipsa mea din propria viață.

În acea zi, am decis să merg la un psiholog. Am ascuns asta de Vlad la început. Mi-era rușine că nu pot fi fericită cu ceea ce aveam. Dar psiholoaga m-a privit blând și mi-a spus: „Ana, nu ești egoistă dacă te alegi pe tine. Ești vie.”

A fost ca un duș rece. Seara aceea cu Vlad a venit după câteva luni de terapie în care am învățat să spun „nu”. Să cer ajutor. Să spun că sunt obosită sau tristă fără să mă simt vinovată.

Dar nimic nu m-a pregătit pentru reacția familiei mele. Mama m-a sunat plângând:

— Ana, ce faci? Cum adică vrei să te întorci la muncă? Cine are grijă de copii? Ce-o să zică lumea?

— Mama, copiii sunt mari acum. Pot să mă întorc la editură. Vreau să simt că trăiesc și eu pentru mine.

— Ești egoistă! Nu te-am crescut așa!

Am închis telefonul tremurând. Vlad a venit acasă tăcut și rece.

— Dacă vrei să te întorci la muncă, fă-o. Dar să nu te plângi că nu mai ai timp de familie.

În noaptea aceea am dormit singură pe canapea. M-am simțit vinovată și eliberată în același timp.

Zilele au trecut greu. Copiii au simțit tensiunea. Radu m-a întrebat:

— Mami, tu nu ne mai iubești?

L-am strâns tare în brațe.

— Ba da, puiule. Dar trebuie să mă iubesc și pe mine.

La editură m-au primit cu brațele deschise. Mirosul hârtiei tipărite mi-a adus aminte cine eram înainte să fiu doar „mama”. Am început să zâmbesc din nou. Seara ajungeam acasă obosită, dar fericită.

Vlad s-a închis tot mai mult în el. Vorbea puțin, iar când o făcea era doar despre facturi sau programul copiilor. Mama nu mi-a mai vorbit două luni.

Într-o seară, Cristina a venit la mine cu ochii roșii:

— Ana, cum ai avut curajul? Eu nu pot… Simt că dacă fac ceva pentru mine, toată lumea mă judecă.

Am luat-o de mână:

— Și eu m-am temut. Dar dacă nu ne alegem pe noi măcar din când în când, cine o va face?

A plâns mult atunci. Și eu am plâns cu ea.

Au trecut luni până când Vlad a început să accepte noua mea viață. Nu știu dacă ne vom regăsi vreodată ca înainte. Poate că nu. Dar copiii au învățat că mama lor e și femeie, nu doar umbră.

Mama încă oftează când mă vede grăbită spre serviciu sau când îi spun că nu pot veni la țară în weekend.

Dar eu? Eu am învățat să respir din nou.

Uneori mă întreb: câte femei trăiesc vieți care nu le aparțin? Câte dintre noi avem curajul să ne alegem pe noi însene, chiar dacă doare?