Vara în care am pierdut totul: O poveste de la Eforie Nord

— De ce nu răspunzi la telefon, Radu? De ce te uiți mereu peste umăr?
Vocea mea tremura, iar valurile mării păreau să-mi amplifice neliniștea. Era prima seară la Eforie Nord, iar copiii, Ana și Vlad, alergau pe plajă, neștiutori de furtuna care se aduna între mine și soțul meu. Radu s-a uitat la mine cu ochii aceia reci, pe care îi văzusem tot mai des în ultimul an.
— Nu e nimic, Maria. E doar serviciul. Știi cum e șeful meu…
Dar știam că nu e doar atât. Îl simțeam absent, de parcă trupul îi era acolo, dar mintea îi zbura în altă parte. Am încercat să mă conving că exagerez, că poate doar oboseala și stresul ne-au adus aici, dar ceva din mine urla că nu e în regulă.

A doua zi dimineață, am găsit telefonul lui Radu uitat pe noptieră. Am ezitat o clipă, apoi am deschis mesajele. Un nume necunoscut: „Irina”. Mesaje scurte, dar pline de subînțelesuri. „Mi-e dor de tine.” „Când ne vedem?” Am simțit cum mi se taie respirația. Am ieșit pe balcon și am privit marea, încercând să-mi adun gândurile. Cum să-i spun? Ce să fac? Copiii meritau o vacanță frumoasă, nu o mamă distrusă.

Seara, la cină, am încercat să par normală. Ana povestea entuziasmată despre scoicile găsite pe plajă, Vlad râdea cu gura până la urechi. Radu era tăcut, absent. Nu mai puteam suporta. Am ieșit pe terasă și el m-a urmat.

— Ce ai, Maria? De ce ești așa distantă?
— Eu? Eu sunt distantă? Cine vorbește cu Irina?
A rămas blocat. Pentru o clipă am văzut frica în ochii lui.
— Nu e ce crezi tu…
— Atunci ce e? Spune-mi!
A tăcut mult timp. Apoi a oftat adânc.
— Maria… Nu mai pot. M-am îndrăgostit de altcineva.

Cuvintele lui au căzut ca un trăsnet. Am simțit că tot ce construisem împreună se prăbușește într-o secundă. M-am gândit la anii noștri împreună, la sacrificiile făcute pentru familie, la nopțile când îl așteptam să vină de la muncă. La promisiunile pe care ni le-am făcut când ne-am mutat în apartamentul mic din București, când visam la o viață simplă și fericită.

— Și copiii? Ce le spunem?
— Nu știu… încă nu m-am gândit.

Am simțit o furie cumplită. Cum să nu te gândești la copiii tăi? Cum să fii atât de egoist?

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am plimbat pe faleză până târziu, încercând să găsesc un sens în tot ce mi se întâmpla. M-am întrebat dacă vina e a mea, dacă am greșit undeva. Poate că am fost prea preocupată de serviciu, poate că nu i-am mai arătat suficient că îl iubesc. Dar apoi mi-am dat seama că nu meritam asta.

A treia zi am decis să vorbesc cu mama la telefon. Vocea ei caldă m-a făcut să izbucnesc în plâns.
— Mamă, Radu are pe altcineva…
A tăcut o clipă, apoi mi-a spus:
— Maria, tu ești puternică. Nu lăsa pe nimeni să-ți fure demnitatea.

Cuvintele ei m-au ajutat să mă ridic din pat și să încerc să fiu acolo pentru copii. Am mers cu ei la Aqua Park, am râs cu ei la cinema-ul improvizat de pe plajă, dar inima mea era sfâșiată.

Radu a început să lipsească tot mai mult seara. Spunea că are nevoie de timp să se gândească. Într-o noapte l-am văzut vorbind la telefon pe plajă. Nu mai era nimic de salvat.

În ultima zi a vacanței, Ana m-a întrebat:
— Mami, tu și tati vă certați?
Am simțit un nod în gât.
— Uneori oamenii mari au probleme, puiule… Dar te iubim foarte mult.

Când ne-am întors acasă, Radu și-a făcut bagajele și a plecat. Copiii au plâns zile întregi. Eu am încercat să fiu tare pentru ei, dar uneori mă prindeam plângând singură în baie.

Au trecut luni de atunci. Încet-încet am început să mă regăsesc. Am mers la terapie, am ieșit cu prietenele mele vechi din liceu, am început să pictez din nou — ceva ce nu mai făcusem de ani buni. Copiii s-au obișnuit cu noua realitate și au început să-l vadă pe Radu doar în weekenduri.

Uneori mă întreb dacă puteam face ceva diferit sau dacă totul era deja scris undeva sus. Dar știu sigur că nu vreau să mă pierd pe mine însămi pentru nimeni.

Oare câți dintre noi trăim ani întregi lângă cineva fără să-l mai cunoaștem cu adevărat? Și câți avem curajul să ne reconstruim viața atunci când totul pare pierdut?