Între vină și libertate: Povestea unei fiice care a fugit de acasă

— Nu te mai ascunde după ușă, Irina! Vino și ajută-mă cu fratele tău, că doar nu ești oaspetă în casa asta!

Vocea mamei răsuna ca un ecou în fiecare colț al apartamentului nostru mic din cartierul Dristor. Mâinile îmi tremurau pe clanța ușii, iar ochii mi se umpleau de lacrimi. Nu era prima dată când mă simțeam străină în propria familie, dar în seara aceea, cu mirosul de medicamente plutind în aer și cu fratele meu, Radu, tușind din camera lui, am simțit că nu mai pot respira.

— Dacă ai fi fost tu bolnavă, poate aș fi avut timp să mă odihnesc! Dar nu, tu ești sănătoasă și leneșă! Nici măcar nu-ți pasă de el! a continuat mama, trântind o farfurie în chiuvetă.

Aveam 18 ani și tocmai terminasem liceul. Toți colegii mei vorbeau despre admiterea la facultate, despre vacanțe la mare sau despre planuri de viitor. Eu îmi făceam planuri doar despre cum să supraviețuiesc încă o zi fără să izbucnesc sau să fug. Tata plecase de mult, iar mama își vărsa toată amărăciunea pe mine. Radu fusese diagnosticat cu epilepsie când avea 10 ani. De atunci, totul s-a schimbat. Mama a renunțat la serviciu și a devenit umbra lui, iar eu… eu am devenit vinovatul de serviciu.

Într-o noapte, după ce mama a intrat în camera mea urlând că sunt un monstru fără suflet, am decis să plec. Mi-am pus câteva haine într-un rucsac, am luat banii strânși din meditații și am ieșit pe ușă fără să mă uit înapoi. Pe scara blocului, inima îmi bătea atât de tare încât credeam că o să leșin. Dar nu m-am oprit.

Am ajuns la Ana, colega mea de bancă, care locuia cu bunica ei. M-a primit fără întrebări, doar cu o îmbrățișare caldă și o cană de ceai. În acea noapte am plâns pentru prima dată fără să mă ascund. Am plâns pentru copilăria furată, pentru toate momentele când mama mi-a spus că sunt o povară și pentru toate dățile când am sperat că mă va iubi măcar puțin.

— Irina, nu e vina ta că Radu e bolnav, mi-a spus Ana într-o dimineață. Dar eu nu puteam să cred asta. În fiecare zi primeam mesaje de la mama:

„Sper să-ți fie bine acolo unde ai fugit! Să nu uiți că ai lăsat un copil bolnav și o mamă distrusă!”
„Dacă ai fi ajutat mai mult, poate nu ajungeam aici!”
„Sper să simți și tu durerea pe care mi-ai făcut-o!”

Fiecare mesaj era ca un cuțit răsucit în rană. Încercam să-mi găsesc un rost: am lucrat ca ospătăriță într-o cafenea din centru, am aplicat la facultate la Litere și am început să scriu poezii pe care nu le citea nimeni. Dar vina nu mă părăsea niciodată.

Într-o zi, după aproape un an de la plecare, am primit un telefon de la vecina noastră, doamna Lungu:

— Irina, mama ta a ajuns la spital cu tensiunea foarte mare. Radu e singur acasă. Nu vrei să vii?

Am simțit cum tot sângele mi se scurge din corp. Am mers acasă cu inima cât un purice. Mama era pe un pat de spital, palidă și slabă. Când m-a văzut, a început să plângă:

— De ce m-ai lăsat singură? Nu vezi că nu mai pot? Dacă pățește ceva Radu, eu ce fac?

Am vrut să-i spun că și eu am fost singură mereu, dar cuvintele s-au blocat în gât. Am stat lângă ea până s-a externat, apoi am avut curajul să-i spun:

— Mamă, nu pot trăi toată viața pentru Radu. Și eu exist. Și eu am nevoie de tine.

A izbucnit într-un râs amar:

— Tu? Tu ai nevoie? Dar eu? Cine are grijă de mine? Tu doar ai fugit ca un laș!

Am plecat din nou, dar de data asta nu cu frică, ci cu furie. Am început să merg la terapie. Am citit despre familii toxice și despre cum uneori trebuie să te salvezi pe tine înainte să poți salva pe altcineva.

Anii au trecut. Am terminat facultatea și m-am mutat într-un apartament mic cu chirie. Radu a crescut și el; e mai bine acum, are prieteni și merge la școală specială. Mama încă îmi trimite mesaje pline de reproșuri uneori, dar le citesc cu detașare.

Într-o zi, m-am întâlnit cu ea la piață. Era obosită și îmbătrânită peste noapte.

— Irina… poate că n-am știut cum să fiu mamă pentru tine. Dar nici tu n-ai știut cum să fii fiică pentru mine.

Am privit-o în ochi și am simțit pentru prima dată milă în loc de furie.

— Poate niciuna dintre noi n-a știut cum să fie cealaltă avea nevoie…

Acum mă întreb: cât din vina pe care o purtăm e a noastră și cât ne-a fost pusă pe umeri? Oare chiar putem ierta totul? Sau unele răni rămân deschise pentru totdeauna?