„E vina ta că nu avem nimic” – Povestea unei răni care nu se vindecă

— Dacă nu erai tu, poate aveam și noi o viață mai bună!
Cuvintele mamei mele au căzut ca un trăsnet în bucătăria mică, cu faianță crăpată și miros de ciorbă reîncălzită. Aveam șaisprezece ani și tocmai mă întorsesem de la liceu, cu ghiozdanul greu și sufletul și mai greu. M-am oprit în ușă, cu mâna pe clanță, simțind cum mi se strânge inima. Tata tăcea, ca de obicei, ascuns după ziarul lui vechi, iar fratele meu, Radu, își făcea temele la masă, prefăcându-se că nu aude nimic.

— Ce-ai spus? am întrebat încet, sperând că poate am înțeles greșit.

Mama s-a întors spre mine cu ochii roșii de oboseală și furie:

— Ai auzit bine! De când ai apărut tu, totul merge prost. Tata a început să bea mai mult, eu am lăsat serviciul ca să stau cu tine acasă… Și uite-ne acum! Nu avem bani nici de pâine uneori!

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Nu era prima dată când auzeam astfel de vorbe, dar niciodată nu fuseseră atât de directe. M-am dus în camera mea și am tras ușa după mine. Am plâns în pernă până am adormit.

Anii au trecut, dar rana a rămas. Am încercat să fiu copilul perfect: note bune, ajutor prin casă, fără să cer nimic. Dar orice făceam era prea puțin. Mama găsea mereu ceva ce nu era bine: „De ce nu ești ca verișoara ta, Irina? Uite ce note are ea!” sau „Dacă ai fi mai ordonată, poate n-aș fi atât de nervoasă!”

Tata se retrăgea tot mai mult în tăcere și alcool. Radu a început să lipsească de acasă, iar eu am rămas prinsă între două lumi: una în care încercam să-mi mulțumesc mama și alta în care voiam doar să fiu lăsată în pace.

Într-o zi, la școală, profesoara de română, doamna Popescu, m-a chemat după oră:

— Maria, te văd mereu tristă. E ceva ce pot face pentru tine?

Am izbucnit în plâns. I-am spus totul: despre certuri, despre vinovăția care mă apăsa, despre cum simțeam că nu valorez nimic.

— Să nu crezi niciodată că e vina ta! mi-a spus ea blând. Oamenii mari au propriile lor lupte și uneori rănesc fără să-și dea seama.

Am plecat acasă cu un ghem de emoții în stomac. Aș fi vrut să-i spun mamei ce simt, dar știam că nu ar asculta. În schimb, am început să scriu într-un jurnal. Fiecare pagină era o eliberare.

Când am luat Bacalaureatul cu notă mare și am intrat la facultate la București, mama a spus doar:

— Să vedem cât reziști acolo fără noi!

În primul an de facultate am muncit ca ospătăriță ca să-mi plătesc chiria. Îmi era dor de casă, dar nu voiam să mă întorc. Într-o seară, după o zi lungă la muncă, am primit un telefon:

— Maria, vino acasă… Tata e la spital.

Am alergat la gară și am luat primul tren spre orașul meu natal. În salonul alb și rece, tata părea mai bătrân cu zece ani. Mama stătea lângă el cu ochii goi.

— De ce ai venit? m-a întrebat ea rece.

— Pentru că e tata…

A tăcut. Pentru prima dată am văzut-o vulnerabilă. După câteva zile, tata s-a stins. La înmormântare, rudele șușoteau pe la colțuri: „Săraca familie…”, „Au avut numai necazuri…”

După ce toți au plecat, am rămas singură cu mama în bucătărie.

— Acum ce o să facem? a oftat ea.

— O să ne descurcăm cumva… Dar vreau să știi ceva: nu e vina mea că viața a fost grea pentru tine.

A izbucnit în plâns. Pentru prima dată mi-a spus:

— Poate că ai dreptate… Poate că am greșit mult față de tine.

Nu știam dacă să o iert sau nu. Dar am simțit că povara din pieptul meu s-a mai ușurat puțin.

Au trecut ani de atunci. Eu am terminat facultatea și m-am angajat ca profesoară. Mama locuiește singură acum; vorbim rar la telefon. Încerc să nu-i port pică, dar uneori rana veche încă doare.

M-am întrebat mereu: cât de mult ne definesc vorbele părinților noștri? Putem vreodată să ne eliberăm cu adevărat de vina pe care nu am ales-o noi?

Poate că răspunsul e undeva între iertare și curajul de a ne construi propria viață. Voi ce credeți? Cum v-ați împăcat cu rănile din familie?