Pe scara blocului: Fuga din întuneric și căutarea speranței

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot să stau nici măcar o clipă în casa aia! am șoptit, cu vocea tremurândă, în timp ce băteam cu pumnii în ușa apartamentului ei. Era trecut de miezul nopții, iar copiii mei, Mara și Vlad, se agățau de mine, cu ochii mari și speriați. Dincolo de ușă se auzea un foșnet, apoi liniște. Am bătut din nou, mai tare.

— Ilinca, te rog! Nu am unde să merg!

Ușa s-a deschis doar cât să-i văd chipul palid, luminat de o veioză slabă. — Nu pot, Sorina. Nu acum. Știi că Paul nu ar fi de acord… Și copiii dorm. Îmi pare rău. Chiar îmi pare rău.

A închis ușa încet, fără să mă privească în ochi. Am rămas pe palier, cu genunchii moi și inima strânsă ca într-un clește. Mara a început să plângă încet, iar Vlad s-a lipit de piciorul meu.

— Mami, unde mergem acum?

Nu aveam răspuns. Tot ce știam era că nu mă mai puteam întoarce la Radu. Ultima ceartă fusese cea mai rea. Țipetele lui încă îmi răsunau în urechi: „Ești o ratată! Nimeni nu te va ajuta! Fără mine nu ești nimic!”

Am coborât încet scările blocului, cu copiii după mine. Afară era frig și vântul tăios ne lovea fețele. Am găsit adăpost pe treptele dintre etaje, unde era puțin mai cald. I-am strâns pe amândoi la piept și am încercat să-i liniștesc.

— O să fie bine, vă promit. Mami e aici cu voi.

Dar vocea mea suna fals chiar și pentru mine. În minte îmi răsunau cuvintele Ilincăi. Prietena mea din copilărie, cea care-mi știa toate secretele, mă refuza acum când aveam cea mai mare nevoie de ea. M-am simțit trădată și singură ca niciodată.

Am scos telefonul și am început să caut numere de adăposturi pentru femei abuzate. Toate păreau ocupate sau nu răspundea nimeni la ora aceea. Am încercat să-l sun pe fratele meu, Doru, dar mi-a respins apelul. Știam că nu vrea să se implice; el mereu a spus că „treburile de familie se rezolvă între soți”.

Mara a adormit cu capul pe genunchii mei, iar Vlad mă privea cu ochii lui mari și negri.

— Mami, tati o să vină după noi?

Mi-am mușcat buza să nu plâng.

— Nu, puiule. Suntem în siguranță aici.

Dar oare eram? Pe scara blocului, cu două valize și doi copii mici, mă simțeam expusă și vulnerabilă. Oricând putea apărea Radu sau vreun vecin curios care să ne gonească.

Am început să mă gândesc la cum ajunsesem aici. Când l-am cunoscut pe Radu, era fermecător și atent. Mi-a promis o viață frumoasă, mi-a spus că mă iubește mai mult decât orice pe lume. După nuntă s-a schimbat totul: certuri din nimic, reproșuri zilnice, apoi palmele care au venit pe neașteptate. La început am crezut că e vina mea — că nu sunt suficient de bună soție sau mamă.

Mama mea mereu spunea: „Bărbatul trebuie respectat. Nu scoate gunoiul din casă.” Dar cât poți îndura? Cât poți ascunde sub preș?

În noaptea aceea, când Radu a ridicat mâna la Mara pentru prima dată, ceva s-a rupt definitiv în mine. Am știut că nu mai pot rămâne nici măcar o clipă acolo.

Pe scara blocului, timpul părea că stă pe loc. M-am gândit la toate femeile care trec prin asta și nu au curajul să plece. La toate mamele care-și cresc copiii în teroare pentru că nu au unde merge sau cui cere ajutor.

La un moment dat am auzit pași pe scară. M-am ridicat speriată și mi-am strâns copiii lângă mine.

— Sorina? Ce faci aici?

Era doamna Viorica de la etajul trei. O femeie trecută de șaizeci de ani, mereu cu sacoșe grele și vorbă blândă.

— Am… am avut o problemă acasă… Nu avem unde merge.

S-a uitat lung la mine și apoi la copii.

— Hai la mine până dimineață. Nu-i frumos să stea copiii pe scară la ora asta.

Am simțit cum mi se rupe un nod în gât și lacrimile au început să curgă fără oprire.

În garsoniera doamnei Viorica mirosea a ceai de tei și a pâine prăjită. Ne-a făcut loc pe canapea și le-a dat copiilor biscuiți.

— Să nu-ți fie rușine, mamă dragă. Și eu am trecut prin multe la viața mea. Dar nimeni nu merită să trăiască în frică.

Am stat toată noaptea trează, privind la Mara și Vlad cum dormeau liniștiți pentru prima dată după mult timp. M-am întrebat dacă voi avea puterea să o iau de la capăt — fără casă, fără bani, fără sprijinul celor dragi.

Dimineața am sunat din nou la adăposturi și am găsit un loc liber într-un centru din orașul vecin. Doamna Viorica ne-a ajutat cu bani de tren și ne-a împachetat niște sandvișuri pentru drum.

Când am ieșit din bloc, Mara m-a întrebat:

— Mami, acum suntem liberi?

Am zâmbit trist și i-am mângâiat părul.

— Da, iubita mea. Acum suntem liberi.

Dar libertatea avea un preț greu: singurătatea, nesiguranța zilei de mâine și teama că nimeni nu ne va mai primi vreodată cu adevărat.

Acum scriu aceste rânduri dintr-o cameră mică de la centru, cu copiii lângă mine. Încerc să-mi găsesc un loc de muncă și să le ofer o viață normală. Uneori mă întreb dacă prietenia chiar există sau dacă oamenii se schimbă atunci când ai nevoie de ei cel mai mult.

Oare câte femei ca mine stau încă pe scări reci noaptea? Oare cât curaj trebuie să ai ca să ceri ajutor? Voi ce ați fi făcut în locul meu?