Când fratele cere partea lui: Casa părintească, iubire și trădare

— Nu mai pot, Ivana! Vreau partea mea. Vreau să-mi fac viața, să nu mai depind de nimeni!
Vocea lui Radu răsuna în bucătăria mică, cu pereții încărcați de aburul ciorbei de fasole pe care mama o lăsase pe foc. Era seară, iar afară ploua mocănește, ca într-o zi de toamnă târzie. M-am oprit din spălatul vaselor și l-am privit lung, încercând să-mi dau seama dacă vorbește serios sau doar vrea să mă provoace, ca de atâtea ori.

Avea doar 19 ani, dar ochii lui căprui ardeau de o hotărâre pe care nu i-o mai văzusem niciodată. De când se îndrăgostise de Ana, fata aceea cu părul roșcat de la marginea satului, parcă nu-l mai recunoșteam. Era altcineva: grăbit, nervos, mereu cu gândul în altă parte.

— Radu, nu e așa simplu… Știi bine că tata abia se ține pe picioare, iar mama… — am încercat să-l liniștesc, dar m-a întrerupt brutal.

— Nu mă interesează! Toată viața am fost copilul ăla mic pe care nu-l luați în serios. Acum vreau să fiu bărbat. Să-mi iau soția și să plec. Să-mi dați partea mea din casă!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Casa asta nu era doar niște cărămizi și acoperiș. Era locul unde am crescut împreună, unde tata ne citea povești la lumina lămpii, unde mama ne făcea clătite duminica dimineața. Cum să împărțim toate astea? Cum să le punem pe hârtie, să le transformăm în bani?

În seara aceea, după ce Radu a trântit ușa și a plecat în ploaie, m-am dus la mama în cameră. Stătea pe marginea patului, cu mâinile în poală și ochii roșii de plâns.

— Mamă, ce facem? — am șoptit.

— Nu știu, Ivana… Nu știu… — a murmurat ea. — Poate că am greșit undeva. Poate că nu l-am iubit destul…

Am vrut să-i spun că nu e vina ei, dar adevărul era că nici eu nu știam unde greșisem. Poate că mereu îl tratam pe Radu ca pe un copil. Poate că nu l-am ascultat destul.

Tata a aflat a doua zi. A tăcut mult timp, apoi a ieșit în curte și s-a apucat să taie lemne, deși ploua încă. L-am urmărit pe fereastră cum ridica toporul cu greu, ca și cum fiecare bucată de lemn era o bucată din inima lui.

— Lasă-l să-și ia partea dacă asta vrea! — a spus într-un târziu. — Dar să știe că nu mai are ce căuta aici după aia.

Cuvintele lui au căzut ca un blestem peste noi toți. Mama a început să plângă iar, iar eu m-am simțit prinsă la mijloc între doi oameni pe care îi iubeam la fel de mult.

Au urmat zile întregi de tăcere apăsătoare. Radu nu mai venea acasă decât noaptea târziu, când știa că dormim. Ana îl aștepta la poartă, cu umbrela ei verde și zâmbetul larg. O vedeam uneori cum se uită spre casă cu teamă, ca și cum ar fi știut că nu e binevenită.

Într-o duminică dimineața, când toți eram adunați la masă, Radu a intrat brusc în bucătărie.

— Am vorbit cu notarul. Vreau să-mi dați partea mea cât mai repede! — a spus fără să ne privească în ochi.

Tata s-a ridicat încet de la masă.

— Bine, băiete. Dacă asta vrei… Dar să știi că nu te mai întorci aici niciodată! Să nu uiți!

Radu a clipit des, ca și cum s-ar fi abținut să nu plângă. Apoi a ieșit fără un cuvânt.

În zilele următoare am început să adunăm acte, să mergem la primărie, la notar. Fiecare drum era o rană nouă. Mama tăcea tot timpul, iar tata îmbătrânea văzând cu ochii. Eu eram cea care trebuia să țină familia laolaltă, dar simțeam că mă destram și eu odată cu ei.

Într-o seară l-am găsit pe Radu în grădină, stând pe banca veche sub nuc.

— De ce faci asta? — l-am întrebat încet.

— Pentru că vreau să fiu liber… Pentru că vreau să nu mai fiu umbra voastră… — mi-a răspuns el cu voce stinsă.

— Dar noi suntem familia ta…

— Familia mea e Ana acum. Și copilul care o să vină…

Am rămas fără cuvinte. Nu știam că Ana e însărcinată. Dintr-odată totul avea sens: graba lui, disperarea lui de a avea un loc al lui.

În ziua când s-au semnat actele la notar, mama a leșinat. Tata a plecat fără să spună nimic. Eu am rămas singură pe banca din fața casei și am privit spre cerul plumburiu.

Radu și Ana s-au mutat într-o garsonieră la oraș cu banii primiți pe partea lui din casă. N-a mai venit acasă niciodată. Mama s-a îmbolnăvit curând după aceea și n-a mai fost niciodată aceeași femeie veselă care ne cânta seara la culcare.

Au trecut ani de atunci. Tata s-a stins într-o iarnă grea. Eu am rămas singură în casa mare și goală, cu pereții încărcați de amintiri și cu inima frântă de dorul celor care au plecat.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine că am cedat dorinței lui Radu sau dacă ar fi trebuit să lupt mai mult pentru familie. Ce înseamnă oare să fii familie? Sângele sau amintirile? Dragostea sau dreptatea?

Poate că răspunsul nu există… Sau poate îl găsim doar atunci când e prea târziu.