Sâmbăta din Mega Image: Când viața se răstoarnă într-o clipă

— Nu, nu se poate! Unde e portofelul? am murmurat, simțind cum sângele mi se scurge din obraji. Coada la casa 3 era lungă, iar oamenii din spatele meu deja își dădeau ochii peste cap. O doamnă cu părul vopsit roșu, care ținea strâns de o plasă cu cartofi, m-a privit peste umăr și a șoptit către bărbatul de lângă ea:

— Uite, iar una care pierde timpul la casă…

Am început să cotrobăi febril prin geantă, răscolind printre bonuri vechi, chei și un pachet de șervețele mototolit. Portofelul meu verde, cu fermoarul rupt, nu era nicăieri. Am simțit cum mă ia cu amețeală. Casiera, o fată tânără cu unghii lungi și roz, m-a privit cu răbdare forțată:

— Doamnă, aveți sau nu bani? Mai sunt și alți clienți…

Am încercat să zâmbesc, dar mi-a ieșit un rictus jalnic:

— Îmi pare rău… cred că mi-am pierdut portofelul. Poate l-am lăsat pe undeva prin magazin…

Un domn în vârstă, cu baston, a mormăit:

— Așa începe tot timpul. Azi portofelul, mâine telefonul…

M-am retras rușinată din coadă și am început să caut disperată printre rafturi. O fetiță cu codițe mi-a aruncat o privire curioasă, iar mama ei a tras-o repede de mână:

— Hai, Ana, nu te uita la doamna aia!

Simțeam cum toți ochii sunt pe mine. M-am dus la biroul de informații și am întrebat cu voce stinsă:

— Nu s-a găsit cumva un portofel verde?

Fata de acolo a ridicat din umeri:

— Nu, doamnă. Dar dacă vreți, putem chema poliția să vă ajute.

Cuvântul „poliție” m-a izbit ca un pumn în stomac. Am dat din cap că nu e nevoie, dar deja doi paznici se apropiau de mine.

— Aveți o problemă? a întrebat unul dintre ei, un tip masiv cu vestă reflectorizantă.

— Mi-am pierdut portofelul… Nu știu ce să fac…

— Să nu fi fost furat? Ați lăsat geanta nesupravegheată?

M-am simțit ca o infractoare. În jurul meu, oamenii șușoteau. O bătrână s-a apropiat și a spus tare:

— Să nu fi fost una dintre țigănci! Eu le-am văzut pe aici…

Mi-am mușcat buzele. Nu voiam scandal. Am încercat să mă adun și am sunat-o pe mama.

— Mamă, am o problemă… mi-am pierdut portofelul în Mega Image.

A oftat adânc la capătul firului:

— Of, Irina, mereu ești cu capul în nori! Cum să fii atât de neatentă? Și ce faci acum?

— Nu știu… Poate vin acasă fără cumpărături.

— Să nu vii fără pâine! Tata are nevoie pentru insulină!

Am simțit cum mă sufoc între rușinea publică și presiunea familiei. Am ieșit din magazin tremurând. Pe trotuar, am început să plâng în hohote. Un băiat de la Glovo s-a uitat la mine și a trecut mai departe.

Când am ajuns acasă, tata m-a întâmpinat la ușă:

— Ai adus pâine?

— Nu… Mi-au furat portofelul.

A dat din cap dezamăgit:

— Mereu ți se întâmplă numai ție! De ce nu poți fi ca sora ta? Maria niciodată nu pierde nimic!

Maria a apărut din bucătărie cu telefonul în mână:

— Las-o, tată! Poate chiar i l-au furat. În orașul ăsta nu mai ești în siguranță nici la magazin!

Dar privirea ei spunea altceva: „Ești o catastrofă.”

Am intrat în camera mea și am stat pe pat privind tavanul. M-am gândit la toate ratele pe care le aveam de plătit, la cardurile care erau acum pierdute sau poate în mâinile unui hoț. Am simțit că nu mai pot respira.

Telefonul a sunat. Era Mihai, soțul meu.

— Ce faci? Ai luat tot ce trebuia?

Vocea lui era grăbită.

— Nu… Mi-au furat portofelul.

A tăcut câteva secunde.

— Irina, iar? Când o să te maturizezi odată?

Am izbucnit:

— Nu e vina mea! Toată lumea mă acuză de parcă aș fi făcut ceva intenționat!

— Poate ar trebui să fii mai atentă! Eu muncesc toată ziua și tu… tu nici măcar nu poți face cumpărături!

Am închis telefonul și am început să plâng din nou. M-am simțit singură ca niciodată.

Seara, Maria a bătut la ușă.

— Irina… Ți-am pus niște bani pe masă. Să ai pentru mâine.

Am ridicat ochii spre ea:

— Crezi că sunt o ratată?

A oftat:

— Nu… Dar trebuie să ai grijă de tine. Și de noi.

Am rămas singură în cameră mult timp după aceea. M-am gândit la cât de ușor poți deveni ținta suspiciunilor și a rușinii într-o societate unde toți par gata să arate cu degetul. La cât de greu e să ceri ajutor când toți te judecă înainte să te asculte.

Oare câți dintre noi au trecut prin momente din astea? Câți au simțit că lumea întreagă le întoarce spatele pentru o greșeală banală? Voi cum ați reacționa dacă ați fi în locul meu?