Prețul liniștii: Povestea unei femei care a învățat să se iubească

— Irina, iar ai uitat să cumperi pâine? Vocea lui Cătălin răsună tăios din bucătărie, iar eu mă opresc în prag, cu mâinile tremurânde pe sacoșa de cumpărături. E a treia oară săptămâna asta când uit ceva, dar nu pentru că nu mi-ar păsa, ci pentru că mintea mea e mereu plină de griji: facturi, teme la matematică pentru Daria, mama bolnavă la țară, și lista nu se termină niciodată.

— Îmi pare rău, Cătălin. O să cobor imediat să iau, spun încet, evitându-i privirea.

El oftează zgomotos și trântește o farfurie în chiuvetă. Daria, fetița noastră de zece ani, se uită la mine cu ochi mari și triști. Mă doare sufletul să știu că vede totul, că simte tensiunea care plutește în aer ca un nor greu.

În fiecare seară, după ce Daria adoarme, mă așez pe marginea patului și mă întreb: „Când am încetat să mai fiu Irina? Când am devenit doar soția lui Cătălin și mama Dariei?” Mă uit la mâinile mele crăpate de la atâta spălat vase și curățenie și nu mai recunosc femeia care visa să devină profesoară de limba română.

Mama mă sună des. — Irina, ești bine? Ai grijă de tine, fata mea. Dar eu îi spun mereu că sunt bine. Cum să-i spun că nu mai știu cine sunt?

Într-o seară de iarnă, după o ceartă aprinsă cu Cătălin — pentru că am uitat să plătesc factura la gaze — m-am prăbușit pe podeaua din baie și am plâns în hohote. Am simțit cum ceva din mine s-a rupt atunci. Nu mai voiam să trăiesc așa. Nu mai voiam să fiu invizibilă.

A doua zi, la serviciu, colega mea, Mihaela, m-a întrebat dacă vreau să merg cu ea la un atelier de dezvoltare personală. Am ezitat. Cătălin nu ar fi fost de acord. Dar ceva din mine a spus „Da”. Poate era ultima mea șansă să mă regăsesc.

La atelier am întâlnit femei ca mine: Ana, care fusese trădată de soț; Violeta, care crescuse singură trei copii; Simona, care lupta cu depresia. Am vorbit despre visele noastre îngropate sub griji și compromisuri. Am plâns împreună și ne-am încurajat una pe alta.

— Irina, ce-ți dorești tu cu adevărat? m-a întrebat psiholoaga grupului.

Am rămas mută. Nu mai știam ce vreau. Dar în acea seară am scris pe o foaie: „Vreau să fiu liberă. Vreau să fiu ascultată. Vreau să mă iubesc din nou.”

Întoarsă acasă, Cătălin a simțit schimbarea. — Ce-i cu tine? De ce zâmbești aiurea?

— Nimic, doar că am avut o zi bună.

Nu i-a plăcut răspunsul meu. În zilele următoare a devenit tot mai irascibil. Îmi reproșa orice: că nu gătesc destul de bine, că nu sunt atentă la Daria, că nu aduc destui bani acasă. Dar eu nu mai plângeam. Începusem să citesc din nou poezii, să scriu în jurnalul meu vechi și să visez la altceva.

Într-o duminică dimineață, când Daria s-a trezit devreme și a venit la mine în pat, m-a întrebat:

— Mami, tu ești fericită?

Întrebarea ei m-a lovit ca un trăsnet. Nu puteam să-i mint copilul. Am îmbrățișat-o strâns și i-am spus:

— Încerc să fiu, iubita mea. Și promit că o să fac tot ce pot ca să fim amândouă fericite.

În acea zi am luat decizia cea mai grea din viața mea: să-i spun lui Cătălin că vreau să ne despărțim. A urlat la mine, m-a acuzat că sunt egoistă, că stric familia pentru niște prostii moderne. Dar eu nu am mai dat înapoi.

Au urmat luni grele: avocați, discuții interminabile despre custodia Dariei, priviri acuzatoare din partea socrilor și chiar a propriei mele mame.

— Irina, poate ar trebui să mai ai răbdare… Poate se schimbă… mi-a spus mama printre lacrimi.

— Mamă, nu mai pot. Nu vreau ca Daria să creadă că așa trebuie să fie o familie.

Am găsit un apartament mic într-un cartier liniștit. Primele nopți au fost cele mai grele: liniștea era apăsătoare și mă simțeam vinovată pentru suferința Dariei. Dar încet-încet am început să respir din nou.

Mi-am reluat studiile la fără frecvență și am început să predau meditații copiilor din bloc. Daria s-a obișnuit cu noua noastră viață și chiar dacă uneori plânge după tatăl ei, știe că aici suntem în siguranță.

Într-o seară ploioasă, după ce am terminat de corectat niște compuneri ale elevilor mei, m-am uitat în oglindă și am zâmbit pentru prima dată sincer după mulți ani.

— Irina, ai reușit! mi-am spus în șoaptă.

Știu că drumul meu nu e ușor și că mulți mă judecă pentru alegerea făcută. Dar astăzi sunt împăcată cu mine însămi și știu că merit mai mult decât tăcere și compromisuri.

Mă întreb adesea: câte femei ca mine mai trăiesc încă în umbră? Câte dintre noi au curajul să spună „Ajunge!”? Poate povestea mea va ajuta pe cineva să-și găsească vocea.