Niciodată Nu Voi Mai Lăsa Să Mă Rănească: Povestea Unei Nurori și a Soacrei Sale

— Nu așa se face sarmaua, Anca! De câte ori să-ți spun? Ai pus prea mult orez, iar varza e prea acră!
Vocea doamnei Viorica răsuna ca un ciocan în bucătăria mică, aburindă, unde încercam să termin prânzul de duminică. Mâinile îmi tremurau pe lingură, iar obrajii îmi ardeau de rușine și furie. Soțul meu, Radu, stătea la masă cu fiica noastră, Ilinca, prefăcându-se că nu aude. Îmi venea să arunc totul pe jos și să fug din casă, dar m-am abținut. Pentru a nu știu câta oară.

— Lasă, mamă, poate îi place așa lui Radu… am încercat să spun cu o voce stinsă.

— Nu-i place! Eu știu ce-i place băiatului meu! De când e cu tine, s-a schimbat totul în casa asta. Nici nu mai simte gustul mâncării adevărate!

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era prima dată când îmi spunea că nu sunt suficient de bună pentru fiul ei. Dar azi… azi parcă nu mai puteam să tac. M-am uitat la Ilinca, care se juca cu păpușa la masă, și mi-am dat seama că nu vreau ca ea să crească văzându-și mama umilită.

— Doamnă Viorica, vă rog frumos… ajunge. Fac tot ce pot. Dacă nu vă place, puteți să nu mâncați.

S-a lăsat o liniște grea. Radu s-a uitat la mine șocat, iar soacra mea a făcut ochii mari.

— Cum vorbești tu cu mine? După tot ce am făcut pentru voi? Eu v-am ținut aici, v-am dat casă, v-am crescut copilul când erați la muncă! Asta e recunoștința ta?

M-am simțit vinovată pentru o clipă. Da, locuiam în casa ei, la etajul doi al vilei din cartierul vechi al Ploieștiului. Da, ne ajutase mult când Ilinca era mică. Dar oare asta îi dădea dreptul să mă calce în picioare?

Radu a încercat să detensioneze atmosfera:

— Hai, mamă, las-o pe Anca… E obosită, a stat toată ziua la serviciu…

— Nu mă interesează! Dacă nu era ea, tu ai fi avut alt destin! O femeie care nu știe nici măcar să gătească!

Am simțit cum ceva se rupe în mine. Am lăsat lingura jos și am ieșit pe balcon. Aerul rece mi-a tăiat respirația. Am început să plâng în hohote, cu mâinile strânse pe balustradă. M-am întrebat: cât voi mai suporta? De ce trebuie să mă simt mereu vinovată pentru că nu sunt ca ea?

În acea seară, după ce Viorica s-a retras bombănind la parterul casei ei, am stat cu Radu la masă. Ilinca dormea deja.

— Nu mai pot, Radu. Nu mai pot trăi așa. Ori ne mutăm, ori punem niște limite clare. Nu vreau ca Ilinca să creadă că e normal ca cineva să te trateze așa.

Radu a oftat adânc.

— Știi că nu avem bani să ne mutăm acum… Și mama… dacă se supără și ne dă afară?

— Atunci trebuie să vorbim cu ea. Să-i spui tu că nu mai acceptăm jignirile astea.

A doua zi dimineață, am coborât împreună la parter. Viorica făcea cafeaua și asculta știrile la radio.

— Mamă… trebuie să vorbim — a început Radu timid.

— Ce mai e iar?

— Te rog să o respecți pe Anca. E soția mea și mama copilului meu. Nu mai vreau să o jignești.

Viorica s-a uitat la el ca și cum l-ar fi văzut prima dată.

— Asta ți-a băgat ea în cap? Bravo! S-a găsit cine să vă despartă!

Am simțit că mă sufoc. Am ieșit din bucătărie și m-am dus sus. Am început să caut pe internet chirii ieftine prin oraș. Orice era mai bun decât umilința zilnică.

În zilele următoare, atmosfera în casă a devenit insuportabilă. Viorica nu-mi mai vorbea deloc sau îmi arunca priviri tăioase când treceam prin fața ei. Radu era prins între noi două ca într-o menghină. Ilinca a început să mă întrebe de ce bunica e supărată pe mine.

Într-o seară, după ce am adormit-o pe Ilinca, am avut o discuție cu Radu care mi-a schimbat viața.

— Anca… cred că ai dreptate. Nu mai putem trăi așa. Am găsit un apartament mic lângă liceul vechi. Nu e mult chiria… Putem încerca măcar câteva luni.

Am simțit cum mi se ridică o piatră de pe suflet. În două săptămâni ne-am mutat. A fost greu — fără ajutorul Vioricăi cu copilul, fără curtea mare unde Ilinca putea alerga. Dar liniștea din casa noastră micuță era ceva ce nu mai trăisem de ani de zile.

Primele luni au fost pline de regrete și vinovăție. Viorica nu ne-a vorbit deloc; rudele ne-au acuzat că suntem nerecunoscători și egoiști. Dar încet-încet am început să respir din nou. Am gătit sarmale după rețeta mea și Radu mi-a spus că n-au fost niciodată mai bune.

Într-o zi, Ilinca m-a întrebat:

— Mami, tu ești fericită acum?

Am zâmbit cu lacrimi în ochi.

— Da, iubita mea… Sunt fericită pentru că suntem împreună și nimeni nu ne mai face rău.

Au trecut doi ani de atunci. Relația cu Viorica s-a răcit mult; ne vedem rar și doar la ocazii speciale. Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau dacă trebuia să lupt mai mult pentru împăcare. Dar știu sigur că nu voi mai lăsa niciodată pe nimeni să mă rănească sau să-mi calce familia în picioare.

Oare câte femei trăiesc încă prizonere în casele soacrelor lor? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Ce preț are libertatea noastră?