Am spus doamnei Maria că nu mai pot fi mesagera ei: Povara unei familii care nu era a mea

— Nu mai pot, doamnă Maria! Nu mai pot să fiu mesagera dumneavoastră! Am spus-o cu voce tremurată, cu mâinile strânse pe marginea scaunului din bucătăria ei mică, unde mirosul de ciorbă acră se amesteca cu parfumul vechi de levănțică. Ochii ei, obosiți și umezi, m-au privit ca și cum tocmai i-aș fi smuls singura speranță.

— Dar, Ilinca, tu ești singura care mă ajută… Zina nu vine decât de Paște și de Crăciun. Tu știi cum e să fii singură, nu-i așa?

Am simțit un nod în gât. Da, știam. Dar nu mai puteam. În ultimii patru ani, viața mea s-a învârtit în jurul acestei femei bătrâne și a fiicei ei absente. Eu eram cea care îi ducea medicamentele, îi plătea facturile, îi asculta plângerile despre Zina — mereu prea ocupată, mereu prea departe. Eu eram cea care primea telefoane la miezul nopții: „Ilinca, vino repede, mi-e rău!” Sau: „Ilinca, vezi că iar mi-a tăiat ăștia curentul.”

La început, am făcut-o din milă. Apoi din obișnuință. Apoi dintr-un fel de vină pe care nu mi-o puteam explica. Poate pentru că și mama mea a murit singură într-un apartament rece din Berceni, fără ca eu să fiu acolo. Poate pentru că Zina îmi amintea de mine — mereu pe fugă, mereu cu altceva mai important de făcut.

În seara aceea însă, ceva s-a rupt. Poate pentru că tocmai primisem un mesaj de la fiica mea, Mara: „Mamă, iar n-ai venit la serbarea mea. Toți copiii aveau părinții acolo.” Am simțit o rușine ascuțită și o furie mocnită. Pentru cine trăiam eu, de fapt?

— Ilinca, te rog… Nu mă lăsa singură! a șoptit doamna Maria, cu vocea ei subțire ca o ață întinsă la maximum.

— Nu vă las singură, dar nu mai pot să fiu între dumneavoastră și Zina. Nu mai pot să-i transmit mesaje, să-i ascund supărările sau să-i inventez scuze. Nu mai pot să port povara asta.

A izbucnit în plâns. Am rămas nemișcată, cu inima bătându-mi nebunește. M-am gândit la Mara, la serbarea ratată, la ochii ei triști când i-am spus că trebuie să merg „la doamna Maria”. M-am gândit la soțul meu, Paul, care mă întreba tot mai des dacă nu cumva am uitat cine suntem noi doi.

— Ilinca, tu nu înțelegi… Zina are serviciu greu… Are copii… Nu poate să vină mereu…

— Și eu am copil! Și eu am serviciu! am izbucnit fără să vreau.

S-a făcut liniște. Doar ceasul vechi de pe perete ticăia apăsat. Am simțit cum mi se scurge toată energia din corp. M-am ridicat încet.

— O să vă ajut în continuare cu ce pot. Dar nu mai pot fi puntea dintre dumneavoastră și Zina. Trebuie să vorbiți direct cu ea.

Am ieșit pe holul îngust, unde tablourile vechi cu flori uscate păreau să mă privească acuzator. Am coborât scările blocului cu pași grei. Afară ploua mărunt și rece. Mi-am scos telefonul și am sunat-o pe Mara.

— Mamă? Ce faci? a răspuns ea cu voce moale.

— Vin acasă. Îmi pare rău pentru azi. Mâine mergem împreună la film, bine?

— Bine… Dar să nu uiți!

Am zâmbit printre lacrimi. Pentru prima dată după mult timp, simțeam că fac ceva pentru mine și pentru copilul meu.

Seara aceea a fost începutul unei schimbări dureroase. Doamna Maria m-a sunat de câteva ori în următoarele zile, uneori plângând, alteori furioasă: „M-ai trădat! Cum poți să fii atât de rece?” Zina m-a sunat și ea — surprinzător — ca să-mi reproșeze că „am lăsat-o baltă pe mama”. I-am spus calm:

— Poate ar trebui să vorbiți mai des între voi două.

A tăcut lung la telefon. Apoi a oftat:

— E greu… Dar ai dreptate.

În timp ce încercam să-mi reconstruiesc relația cu Mara și Paul, am realizat cât de ușor ne pierdem pe noi înșine în viețile altora. Cât de ușor ne lăsăm consumați de vinovăție și datorie până uităm cine suntem și ce contează cu adevărat pentru noi.

Au trecut luni până când doamna Maria a început să se descurce fără mine ca intermediar. Zina a venit mai des pe la ea — nu atât cât ar fi vrut bătrâna, dar destul cât să nu se mai simtă complet abandonată. Eu am început să merg la serbările Marei, să ies cu Paul la plimbare prin parc duminica dimineața.

Uneori mă gândesc dacă am făcut bine sau rău. Dacă nu cumva am fost egoistă sau dacă n-am lăsat o femeie bătrână pradă singurătății. Dar apoi îmi amintesc ochii Marei când mă vede în publicul serbării ei sau zâmbetul lui Paul când gătim împreună.

Poate că uneori trebuie să ne alegem pe noi înșine ca să putem fi cu adevărat prezenți pentru cei pe care îi iubim.

Mă întreb: câți dintre noi trăim viețile altora din vinovăție sau frică? Câți avem curajul să spunem „nu mai pot” înainte să fie prea târziu?