Oaspeți nepoftiți: Cum am încercat să-mi apăr granițele în propria familie

— Ivana, deschide ușa, că-i frig afară! vocea stridentă a mătușii Lenuța răsuna pe hol, în timp ce eu, cu mâinile încă pline de făină, mă uitam disperată spre ceas. Era Ajunul Crăciunului și, pentru a treia oară în ultimii cinci ani, încercasem să organizez o sărbătoare restrânsă, doar cu părinții și sora mea. Dar, ca de obicei, planurile mele fuseseră spulberate de invazia neanunțată a rudelor.

Am deschis ușa cu un zâmbet forțat. În prag stăteau mătușa Lenuța, unchiul Viorel și verișoara Cătălina, fiecare cu câte o sacoșă plină cu… nimicuri. „Am adus niște cozonac de la magazin și niște portocale”, a spus Lenuța, de parcă asta ar fi compensat faptul că nu anunțaseră nimic. În spatele lor, tata își dădea ochii peste cap, iar mama încerca să pară încântată.

— Ce bine că ați venit! am spus eu, dar vocea mi-a trădat iritarea. Mătușa nu părea să observe.

— Ivana, tu mereu ești așa serioasă. Lasă grijile, că-i sărbătoare! Hai, pune-ne la masă!

În bucătărie, sora mea Mara mi-a șoptit:

— De ce nu le spui odată că nu vrei să vină fără să anunțe?

— Pentru că nu vreau scandal, Mara. Știi cum e mama: dacă mă supăr eu pe rude, se supără ea pe mine.

Masa s-a transformat rapid într-un haos: copiii verișoarei alergau prin sufragerie, Viorel povestea bancuri vechi și râdea zgomotos, iar Lenuța critica tot ce găsea pe masă. „Nu ai pus destulă sare în sarmale”, „Cozonacul e cam uscat”, „La noi acasă facem altfel”. M-am simțit mică și neputincioasă în propria casă.

După ce au plecat, am rămas cu vasele nespălate și cu un nod în gât. Mama m-a privit cu blândețe:

— Ivana, știi că familia e tot ce avem. Ei nu vin din răutate.

— Dar nici nu mă respectă! am izbucnit eu. Nu pot niciodată să am liniște aici. Mereu trebuie să fiu gazda perfectă pentru toți!

Mama a oftat:

— Poate că ar trebui să fii mai tolerantă. Așa e la noi, la români.

Dar eu nu mai puteam. În noaptea aceea am plâns în pernă, simțindu-mă vinovată că nu pot fi recunoscătoare pentru familie, dar și furioasă că nu am curajul să-mi apăr granițele.

Anii au trecut și fiecare sărbătoare a venit cu același scenariu: rude care apăreau fără să anunțe, critici mascate sub glume și sentimentul că nu am niciodată control asupra propriei mele case. Am încercat de câteva ori să le spun politicos că mi-ar plăcea să anunțe înainte să vină. Răspunsul a fost mereu același:

— Vai de mine, Ivana! Ce-ai pățit? De când ai devenit așa distantă? Nu mai suntem familie?

Odată, după o ceartă aprinsă cu mătușa Lenuța, mama m-a sunat plângând:

— Ai făcut-o pe Lenuța să se simtă prost! Acum toată lumea zice că te-ai schimbat de când ai serviciu la oraș.

Am simțit cum vinovăția mă apasă ca o piatră pe piept. Nu voiam să rănesc pe nimeni, dar nici nu mai puteam trăi așa. Într-o zi, după o vizită-surpriză care s-a lăsat cu uși trântite și vorbe grele, am decis să merg la un psiholog.

— Ivana, ai dreptul la spațiul tău. Nu ești egoistă dacă vrei liniște în casa ta, mi-a spus doamna Rusu, psiholoaga mea.

Am început să lucrez la curajul de a spune „nu”. Prima dată când am refuzat o vizită neanunțată, inima îmi bătea atât de tare încât credeam că o să leșin. M-am simțit vinovată zile întregi. Dar apoi am descoperit ceva: liniștea din casă era ca o binecuvântare. Am început să mă bucur de timpul petrecut doar cu Mara sau cu părinții mei.

Totuși, conflictele nu au dispărut. La următoarea întâlnire de familie, Lenuța m-a luat deoparte:

— Să știi că lumea vorbește urât despre tine. Zic că te-ai făcut domnișoară de oraș și nu mai vrei cu noi.

— Poate că lumea ar trebui să învețe să respecte dorințele celorlalți, i-am răspuns tremurând.

— Asta nu-i românește! La noi familia vine oricând vrea!

Am plecat acasă cu sufletul greu. M-am întrebat dacă voi reuși vreodată să găsesc echilibrul între a fi parte din familie și a-mi păstra liniștea interioară. Într-o seară, i-am spus mamei:

— Poate că nu sunt o româncă adevărată dacă vreau intimitate…

Mama m-a strâns în brațe:

— Ești copilul meu și meriți liniște. Poate că lumea se va schimba cândva.

Acum stau pe canapea și privesc spre ușă. Oare câți dintre noi trăim cu frica de a spune „nu” celor dragi? Oare cât din viața noastră sacrificăm pentru a nu supăra pe nimeni? Dacă ați fi în locul meu, ce ați face?