„Ne negăm fericirii la 63 de ani” – Povestea mea despre dragoste, rusine și curaj

— Mamă, te rog, nu mai veni cu el la noi acasă! Ne faci de râs în tot cartierul! vocea Ioanei, fiica mea cea mare, răsuna în urechile mele ca un ecou dureros. Stăteam în bucătăria ei, cu mâinile strânse în poală, încercând să-mi țin lacrimile în frâu. Pe masa dintre noi, cafeaua se răcise demult.

Aveam 63 de ani când l-am întâlnit pe Doru. Era o după-amiază ploioasă de noiembrie, iar eu mă refugiasem într-o cafenea mică de pe Calea Victoriei, să scap de frig și de gânduri. Doru citea o carte veche de Marin Preda și, când am trecut pe lângă masa lui, mi-a zâmbit cu o căldură pe care nu o mai simțisem de ani întregi. Am schimbat câteva vorbe despre literatură, apoi despre viață, apoi despre singurătate. În două ore, simțeam că îl cunosc de o viață.

Nu mi-am imaginat niciodată că voi mai iubi după ce soțul meu, Mircea, a murit. Am trăit 38 de ani alături de el, cu bune și cu rele, iar după moartea lui am crezut că inima mea s-a închis pentru totdeauna. Dar Doru a reușit să-mi aducă zâmbetul înapoi. M-a invitat la teatru, la plimbări prin Herăstrău, mi-a adus flori fără motiv. Pentru prima dată după mult timp, mă simțeam din nou femeie, nu doar „mama Ioanei și a lui Vlad”.

Când le-am spus copiilor mei despre Doru, am sperat la înțelegere. În schimb, am primit priviri tăioase și vorbe grele.

— Nu te gândești la tata? Cum poți să faci asta? m-a întrebat Vlad, fiul meu cel mic, cu o furie pe care nu i-o cunoșteam.

— Vlad, au trecut șapte ani de când a murit tatăl tău…

— Și ce? Nu poți să trăiești singură? Ce nevoie ai tu de bărbați la vârsta asta?

M-au durut cuvintele lor mai mult decât orice. M-am simțit ca o adolescentă prinsă asupra faptului, rușinată și vinovată pentru ceva ce nici măcar nu era greșit. Prietenele mele îmi spuneau să nu-i bag în seamă, dar cum să nu-ți pese când propriii tăi copii te privesc ca pe o străină?

Într-o seară, după ce am ieșit cu Doru la un concert de jazz, am găsit un mesaj lung de la Ioana: „Mamă, lumea vorbește. Vecina Popescu m-a întrebat dacă e adevărat că ai un iubit. Nu pot să cred că ne faci asta. Te rog să te gândești la familie înainte să-ți urmezi poftele.”

Am plâns toată noaptea. M-am întrebat dacă nu cumva au dreptate. Dacă nu cumva e ceva rușinos să iubești la vârsta mea. Dar dimineața, când Doru mi-a trimis un mesaj simplu — „Bună dimineața, frumoaso!” — am simțit din nou acea bucurie copilărească.

Am început să evit întâlnirile de familie. Mă simțeam ca un intrus în propria mea casă. La ziua nepoatei mele, Mara, am stat într-un colț și am privit cum Ioana și Vlad își aruncau priviri complice ori de câte ori deschideam gura. Când Doru a venit să mă ia acasă, Vlad a ieșit pe balcon și a trântit ușa după el.

— Nu pot să cred că ai ajuns aici… mi-a spus Ioana într-o zi. Ai fost mereu un exemplu pentru mine. Acum… nu știu cine ești.

— Sunt tot eu, doar că am obosit să fiu doar mama voastră. Vreau să fiu și eu fericită.

— Fericirea ta ne face pe noi nefericiți! a țipat ea.

Am început să mă întreb dacă nu cumva ar trebui să renunț la Doru. El simțea tensiunea și încerca să mă protejeze.

— Dacă vrei… putem să ne vedem mai rar. Nu vreau să-ți pierzi copiii din cauza mea.

— Nu tu ești problema, Doru. Problema e că nu știu dacă am voie să fiu fericită fără permisiunea lor.

Într-o zi, am primit o scrisoare anonimă în cutia poștală: „Rușine! La vârsta dumneavoastră ar trebui să vă creșteți nepoții, nu să umblați cu bărbați.” Am recunoscut scrisul vecinei Popescu. Am rupt hârtia bucățele și am plâns în hohote.

În acea seară, Doru m-a găsit pe bancă în fața blocului, cu ochii roșii și mâinile tremurânde.

— Nu mai pot… Nu mai pot să lupt cu toată lumea.

— Lumea n-o să tacă niciodată. Dar dacă renunți la tine pentru ei… cine va lupta pentru tine?

Mi-am dat seama atunci că nu mai vreau să trăiesc după regulile altora. Am început să ies cu Doru fără să mă ascund. Am mers împreună la piață, la biserică, la film. Unii vecini mă priveau cu dispreț, alții cu invidie sau curiozitate. Dar pentru prima dată după mult timp, mă simțeam vie.

Copiii mei au refuzat luni întregi să-mi vorbească. Mi-au interzis să vin la aniversările nepoților dacă îl aduc pe Doru. Am suferit enorm. Dar într-o zi, Mara m-a sunat pe ascuns:

— Bunica… mie îmi place de nenea Doru. E drăguț cu tine. Poate ar trebui să le spui mamei și lui tati cât de singură ai fost după ce a murit bunicul.

Am plâns din nou — dar de data asta de ușurare.

Într-un final, Ioana a venit la mine acasă.

— Mamă… poate că am fost prea duri cu tine. Dar ne e greu să te vedem altfel decât mama noastră…

— Știu… dar sunt și eu femeie. Și merit să fiu iubită.

Nu știu dacă familia mea mă va accepta vreodată pe deplin așa cum sunt acum. Dar știu că nu mai pot trăi în umbra rușinii dictate de alții.

Oare cât timp trebuie să treacă până când vom putea iubi fără teamă? Câți dintre noi trăim vieți pe jumătate doar ca să nu-i supărăm pe ceilalți?