Am iubit-o ca pe fiica mea, dar m-a trădat: Povestea unei familii fără granițe

— Nu-mi spune că ai făcut asta, Ana! am strigat, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei scăldate în lumina rece a dimineții. Mâinile îmi erau reci, iar inima bătea atât de tare încât simțeam că o să-mi spargă pieptul. Ana stătea în fața mea, cu ochii mari, umezi, dar încăpățânați. Nu voia să plângă. Nu voia să cedeze.

— N-am avut de ales, Irina, a șoptit ea, evitându-mi privirea. — Tu nu înțelegi nimic din ce simt eu!

Așa a început sfârșitul. Sau poate doar începutul sfârșitului. Mă numesc Irina și, cu șapte ani în urmă, am crezut că pot repara o inimă frântă cu dragoste și răbdare. Când l-am cunoscut pe Mihai, era deja tatăl Anei, o fetiță de 10 ani cu ochii verzi și părul încâlcit. Mama ei biologică îi părăsise când Ana avea doar trei ani. Am simțit din prima clipă că trebuie să-i fiu mamă, chiar dacă nu-i purtam sângele.

Ani la rând am încercat să-i câștig încrederea. I-am făcut clătite duminica dimineața, am stat nopți întregi lângă patul ei când avea febră, am învățat-o să meargă pe bicicletă și am plâns împreună la primul ei eșec la olimpiada de matematică. Mihai era adesea plecat cu serviciul — șofer pe tir — iar eu eram acasă cu Ana, încercând să-i fiu tot ce nu mai avea.

Dar Ana nu m-a numit niciodată „mamă”. Mereu „Irina”. Uneori „doamna Irina”, când era supărată. Am sperat că timpul va schimba asta.

Într-o zi de toamnă, când Ana avea 17 ani, am primit un telefon de la diriginte: „Doamnă, Ana nu a mai venit la școală de două săptămâni. Știți ceva?” Am simțit cum mi se taie respirația. Am sunat-o pe Ana de zeci de ori, fără răspuns. Am alergat pe la prietenele ei, la bibliotecă, la sala de sport — nimeni nu știa nimic. Mihai era plecat în Germania cu marfă și nu puteam să-l sun decât seara târziu.

Când s-a întors acasă după trei zile, Ana părea schimbată. Avea ochii roșii și mirosea a fum de țigară. Am încercat să vorbesc cu ea, dar mi-a trântit ușa în nas.

— Las-o, Irina, e vârstă grea… mi-a spus Mihai, obosit.

Dar eu nu puteam să stau deoparte. Într-o seară, am găsit sub patul ei un plic cu bani și niște acte false pe numele unei alte fete. Inima mi-a înghețat. Am confruntat-o imediat.

— Ce faci cu banii ăștia? Și ce-i cu actele astea?

Ana a izbucnit:

— Nu ești mama mea! Nu ai dreptul să mă controlezi! M-am săturat să trăiesc după regulile tale!

Apoi a ieșit din casă și nu s-a mai întors două zile. Am dormit cu telefonul în mână, tremurând la fiecare sunet. Când a revenit, era însoțită de poliție. Fusese prinsă încercând să treacă granița spre Ungaria cu acte false, împreună cu un băiat mai mare — Vlad, un tip dubios din cartier.

Mihai a venit acasă alb ca varul. Eu am plâns ore întregi. În fața polițistului, Ana a spus:

— N-am vrut decât să scap de aici! Să-mi găsesc mama adevărată!

Cuvintele ei au fost ca un cuțit răsucit în inimă. Toți anii mei de sacrificii păreau inutili.

Au urmat luni de anchete, consiliere psihologică și vizite la Protecția Copilului. Vecinii șușoteau pe la colțuri: „Vezi? Nu-i copilul tău…”. Mihai s-a închis în el și a început să bea mai mult. Eu am rămas singură cu vina și întrebările.

Într-o noapte, Ana a venit la mine în bucătărie. Avea ochii umflați de plâns.

— Irina… îmi pare rău… N-am vrut să te rănesc. Dar simt că nu aparțin aici.

Am luat-o în brațe și am plâns amândouă.

— Poate n-o să mă numești niciodată „mamă”, i-am spus printre lacrimi. Dar te iubesc ca pe fiica mea și n-o să renunț la tine.

Au trecut doi ani de atunci. Ana locuiește acum într-un oraș universitar și ne vedem rar. Relația noastră e fragilă, dar încă există. Uneori îmi scrie mesaje scurte: „Sunt bine.” Alteori mă sună noaptea doar ca să audă vocea cuiva cunoscut.

Mihai s-a schimbat și el — e mai prezent acasă, mai atent la ce simte fiecare dintre noi.

Dar rana rămâne: pot oare dragostea și răbdarea să construiască o familie adevărată acolo unde sângele lipsește? Sau suntem condamnați să fim mereu străini sub același acoperiș?

Poate că nu voi primi niciodată răspunsul pe care îl caut. Dar vă întreb: ce face o familie adevărată — sângele sau alegerea de a iubi necondiționat?