Prima cină la viitoarea soacră: între așteptări, secrete și adevăruri nespuse

— Nu uita să zâmbești, Irina, orice ar fi, mi-a șoptit Vlad la ureche, în timp ce urcam scările blocului vechi din cartierul Titan. Mâinile îmi tremurau pe cutia cu prăjituri pe care o țineam strâns, ca pe un scut. Era prima mea seară la masa părinților lui și simțeam că fiecare pas mă apropie de o judecată nemiloasă.

Ușa s-a deschis brusc, iar doamna Mariana, mama lui Vlad, m-a privit de sus, cu ochii ei reci, de un albastru spălăcit. — Ați întârziat. Supa se răcește, a spus fără să-mi răspundă la salut. Am intrat stingheră, încercând să-mi ascund neliniștea sub un zâmbet politicos. În sufragerie mirosea a ciorbă de perișoare și a mobilă veche, iar pe masă era deja aranjată o veselie de porțelan cu margini aurii.

— Bună seara, doamnă Mariana, am adus niște prăjituri de casă, am spus încercând să fiu amabilă. — Lasă-le acolo, nu știm dacă ne plac. La noi nu se mănâncă orice, a replicat ea sec. Vlad mi-a strâns mâna sub masă, dar nu a zis nimic. Tatăl lui, domnul Ion, stătea deja la capul mesei, cu privirea pierdută în televizorul care bâzâia pe un canal de știri.

Am încercat să mă integrez în conversație, dar fiecare întrebare era ca o interogare mascată: — De unde ești tu, Irina? Ce fac părinții tăi? Aveți casă sau stați cu chirie? Ai frați? Ce salariu ai? Răspundeam sincer, dar simțeam cum fiecare răspuns e analizat și pus la dosar.

La desert, discuția a devenit mai tensionată. — Vlad are nevoie de o fată serioasă, nu de una care umblă toată ziua pe la birou și uită să facă o ciorbă. La noi în familie femeia gătește și are grijă de casă. Nu știu cum e la voi, dar aici așa se face. Am simțit cum mi se pune un nod în gât. Am încercat să glumesc: — Știți, și eu gătesc când am timp… Dar doamna Mariana m-a întrerupt: — Nu e vorba de timp, e vorba de priorități.

Vlad tăcea. Îl priveam cu speranță că va interveni, dar el doar își privea farfuria. Domnul Ion a tușit și a schimbat subiectul: — Să nu uităm că familia noastră are tradiții. Nu oricine poate intra aici. Aici nu se divorțează și nu se fac rușini.

Am simțit cum mă sufoc. M-am ridicat să ajut la strâns masa, dar doamna Mariana mi-a smuls farfuria din mână: — Lasă, nu știi tu cum se face aici. M-am simțit mică și neputincioasă. În baie, privind în oglindă, mi-am dat lacrimile jos cu dosul palmei. Ce caut eu aici? Oare chiar pot să fac parte din familia asta?

Când am ieșit din baie, am surprins o discuție între Vlad și mama lui:
— Mamă, Irina e altfel decât crezi tu. E bună și muncitoare.
— Nu mă interesează! Eu știu ce-i mai bine pentru tine! Dacă te însori cu ea, să nu vii apoi să plângi!

Am simțit că nu mai pot rămâne acolo. Am ieșit pe balconul mic și am privit luminile blocurilor din jur. Vlad m-a urmat.
— Îmi pare rău… Nu știu ce să fac.
— Nici eu nu știu dacă pot trăi așa…

În drum spre casă am mers tăcuți. În minte îmi răsunau vorbele doamnei Mariana: „La noi nu se divorțează și nu se fac rușini.” Dar eu? Eu cine sunt? Sunt doar o fată care vrea să fie iubită sau trebuie să devin altcineva ca să fiu acceptată?

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la mama mea, la cât s-a luptat să mă crească singură după ce tata ne-a părăsit. La câte prejudecăți a îndurat pentru că era divorțată. Și acum eu? Să intru într-o familie unde trecutul meu e deja o pată?

A doua zi Vlad m-a sunat:
— Mama vrea să mai vii duminică la masă.
— Vlad… Eu nu vreau să trăiesc toată viața încercând să demonstrez că merit să fiu iubită.
— O să fie mai bine… promit.
Dar promisiunile lui sunau gol.

Au trecut săptămâni în care am încercat să mă conving că dragostea noastră poate trece peste orice. Dar fiecare întâlnire cu familia lui era o nouă probă de foc: priviri tăioase, remarci acide, comparații cu „fetele bune” din cartier care „știu ce-i respectul”.

Într-o duminică am cedat. La masă, doamna Mariana a spus:
— Dacă vrei să fii cu Vlad, trebuie să uiți cine ai fost până acum. Aici faci cum zicem noi.
Atunci am simțit că mă sufoc. M-am ridicat și am spus:
— Eu nu pot trăi după regulile altora doar ca să fiu acceptată. Dacă mă vreți așa cum sunt, bine. Dacă nu…

Am plecat fără să mă uit înapoi. Vlad m-a sunat zile întregi, dar nu i-am răspuns. Poate că dragostea nu e întotdeauna suficientă ca să unească două lumi atât de diferite.

M-am întrebat mult timp dacă am făcut bine sau rău. Dar azi știu că nimeni nu ar trebui să-și piardă identitatea pentru a fi acceptat într-o familie.

Oare câte fete ca mine au trecut prin asta? Oare chiar trebuie să alegem între iubire și demnitate?