Umbra unei minciuni: Weekendul care mi-a schimbat viața

— Ioana, nu mă aștepta diseară, poate nici mâine nu mă întorc devreme. Băieții au planuri mari, cică facem foc de tabără și bem vin fiert până dimineață!
Vocea lui Radu răsuna veselă din hol, în timp ce își îndesa powerbank-ul și deodorantul în rucsacul verde. Îl priveam cum se agită, cum își aruncă bluza preferată peste umăr și cum, fără să mă privească în ochi, îmi aruncă un zâmbet grăbit.
— Să nu mă suni, acolo nu e semnal, știi cum e în Bieszczady…
Mi-a sărutat fruntea mecanic, ca pe un ritual uitat, și a ieșit. Ușa s-a trântit cu un ecou care mi-a rămas în piept. Am rămas singură în apartamentul nostru mic din cartierul Militari, cu miros de cafea rece și liniște apăsătoare.

Nu era prima dată când pleca cu băieții. Dar de data asta ceva era altfel. Poate felul în care evitase să mă privească sau poate graba cu care își împachetase lucrurile. Am încercat să-mi alung gândurile negre cu treburi casnice: am spălat vasele, am șters praful, am pus la spălat hainele lui. Dar fiecare gest era ca o încercare disperată de a umple golul care se lățea în mine.

Sâmbătă dimineața, m-am trezit devreme. Am deschis Facebook-ul din obișnuință și am început să derulez printre poze cu pisici și rețete de prăjituri. Atunci am văzut-o: o fotografie postată de o anume Larisa Popescu, la cabana „La Ursu’”, cu check-in în Bieszczady. Radu era acolo, lângă ea, ținând-o de mână. Zâmbeau larg, ca doi adolescenți îndrăgostiți. În spate, încă doi bărbați pe care nu-i cunoșteam. Textul era simplu: „Weekend perfect cu oamenii mei dragi.”

Am simțit cum mi se taie respirația. Am dat click pe profilul Larisei: zeci de poze cu Radu la diverse evenimente, comentarii cu inimioare și glume pe care nu le înțelegeam. M-am ridicat de la birou și am început să mă plimb prin casă ca o leoaică prinsă în cușcă. Mâinile îmi tremurau.

Am sunat-o pe mama.
— Ioana, ce s-a întâmplat? Ai pățit ceva?
Vocea ei caldă m-a făcut să izbucnesc în plâns.
— Mama… cred că Radu mă minte. L-am văzut într-o poză cu altă femeie… Nu știu ce să fac.
Ea a tăcut o clipă.
— Draga mea, bărbații… uneori fac prostii. Dar trebuie să vorbești cu el. Să nu tragi concluzii pripite.

Dar eu știam deja adevărul. Îl simțeam în fiecare fibră a corpului meu.

Duminică seara, Radu s-a întors. A intrat pe ușă zâmbind fals, cu obrajii roșii de la frig.
— Ce faci, iubito? Totul bine?
L-am privit drept în ochi.
— Cum a fost la cabană? Cu Larisa?
A înghețat. Pentru prima dată după mulți ani, l-am văzut pierdut.
— Ioana… nu e ceea ce crezi…
— Atunci explică-mi tu ce e!
A tăcut. Și tăcerea lui a spus totul.

Au urmat zile de tăcere și nopți nedormite. Radu încerca să-și justifice gestul: „E doar o prietenă”, „Am băut prea mult”, „Nu voiam să te rănesc”. Dar fiecare cuvânt era ca o rană nouă.

Mama a venit la mine într-o seară, aducând supă caldă și o privire tristă.
— Ioana, trebuie să te gândești la tine. Nu poți trăi mereu cu frica asta.
Avea dreptate. Dar cum să renunț la tot ce am construit împreună? La serile noastre liniștite, la planurile pentru copii, la vacanțele la mare?

Am început să vorbesc cu prietenele mele. Oana mi-a spus:
— Dacă-l ierți acum, va face din nou. Trebuie să fii tare!
Dar Irina m-a sfătuit altfel:
— Poate merită o a doua șansă. Toți greșim…

M-am simțit prinsă între două lumi: una în care iertarea părea singura cale spre liniște și alta în care demnitatea mea cerea să plec.

Într-o noapte, l-am întrebat pe Radu:
— De ce ai făcut asta?
A oftat adânc.
— Nu știu… M-am simțit sufocat aici. Parcă nu mai eram eu însumi. Cu Larisa… am simțit că trăiesc din nou.

Cuvintele lui m-au durut mai tare decât orice minciună.

Au trecut luni de atunci. Am ales să mă despart de el. A fost greu — familia mea nu a înțeles decizia mea, prietenii comuni au încercat să ne împace. Dar eu știam că nu mai pot trăi cu umbra unei minciuni.

Acum locuiesc singură într-un apartament mic din Drumul Taberei. Învăț să mă redescopăr, să mă bucur de liniște și de micile bucurii ale vieții: o cafea băută pe balcon, o carte bună citită seara târziu.

Uneori mă întreb: câți dintre noi trăim ani întregi într-o minciună doar de frica singurătății? Și cât curaj ne trebuie ca să alegem adevărul, chiar dacă doare?