Mesajul care mi-a sfâșiat viața: Ziua în care Vlad a plecat

— Ce faci, Vlad? De ce te uiți așa la telefon? am întrebat, simțind cum mi se strânge stomacul fără să știu de ce. Era o seară obișnuită de joi, iar copiii se jucau în camera lor. Vlad stătea pe canapea, cu ochii fixați în ecran, de parcă lumea întreagă s-ar fi oprit acolo.

Nu mi-a răspuns imediat. A apăsat repede ceva pe ecran și a băgat telefonul în buzunar. Am simțit un fior rece pe șira spinării. Nu era prima dată când îl vedeam așa distant, dar de data asta era altceva. O tăcere grea s-a așternut între noi, ca o ceață care nu se mai ridică.

— Nimic, doar citesc niște mailuri de la muncă, a zis el, evitându-mi privirea.

Am vrut să-l cred. Am vrut să cred că totul e în regulă, că nu există nimic ascuns între noi. Dar ceva din vocea lui, din felul în care își frământa mâinile, m-a făcut să nu pot dormi toată noaptea.

A doua zi dimineață, după ce Vlad a plecat la serviciu și copiii la școală, am găsit telefonul lui pe masa din bucătărie. Nu lăsa niciodată telefonul acasă. Am simțit cum inima îmi bate nebunește. Am luat aparatul cu mâinile tremurânde și am deschis ecranul. Parola era aceeași ca întotdeauna.

Primul lucru pe care l-am văzut a fost un mesaj nou: „Mi-e dor de tine. Când ne mai vedem?” Semnat: „Mona”.

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Am citit mesajul de zeci de ori, încercând să găsesc o explicație. Poate era o glumă proastă, poate era o colegă care făcea haz de necaz. Dar apoi am văzut istoricul conversațiilor: mesaje trimise la miezul nopții, inimioare, promisiuni șoptite în cuvinte scurte.

Nu știu cât timp am stat acolo, cu telefonul în mână și lacrimile curgându-mi pe obraji. M-am simțit trădată, umilită, pierdută. Toate serile în care Vlad venea târziu acasă, toate minciunile mărunte pe care le trecusem cu vederea… acum aveau sens.

Când s-a întors acasă, l-am privit drept în ochi și i-am spus:

— Cine e Mona?

A rămas nemișcat câteva secunde, apoi a oftat adânc și s-a așezat la masă.

— Nu vreau să te mint, Irina. E cineva de la muncă… Nici nu știu cum s-a întâmplat. A început ca o prietenie… apoi…

Vocea i s-a frânt și a început să plângă. Nu-l mai văzusem niciodată așa. Pentru o clipă am vrut să-l iau în brațe, să-l iert, să uit totul. Dar nu puteam.

— De cât timp? am întrebat cu voce stinsă.

— De aproape un an…

Un an! Un an în care am trăit într-o minciună, în care am crezut că suntem o familie fericită. Un an în care el își împărțea inima între mine și altcineva.

Au urmat zile de coșmar. Mama mea a venit să stea cu copiii, pentru că eu nu eram în stare să mă ridic din pat. Prietenele mă sunau și încercau să mă încurajeze, dar nimeni nu putea umple golul din sufletul meu.

Vlad a încercat să repare lucrurile. Mi-a spus că vrea să rămână cu mine, că Mona nu înseamnă nimic pentru el, că a fost doar o greșeală. Dar eu nu mai puteam avea încredere.

— Cum pot să te cred? Cum pot să mă uit la tine fără să mă gândesc la ea? l-am întrebat într-o seară, când copiii dormeau și casa era scufundată în liniște.

— Nu știu… Dar vreau să încercăm. Pentru noi, pentru copii…

Am încercat. Am mers la consiliere de cuplu, am vorbit ore întregi despre trecut și viitor. Dar fiecare atingere era plină de suspiciune, fiecare zâmbet ascundea o rană nevindecată.

Într-o zi, Vlad a venit acasă mai devreme decât de obicei. Avea ochii roșii și fața palidă.

— Irina… Nu mai pot. Te iubesc, dar nu pot trăi cu vinovăția asta. Am decis să plec.

A făcut bagajele în tăcere, iar copiii au privit totul fără să înțeleagă mare lucru. Le-am spus că tata are nevoie de timp să se gândească la el însuși, dar adevărul era mult mai dureros.

După plecarea lui Vlad, casa a devenit prea mare și prea goală. Fiecare colț îmi amintea de el: cana lui preferată pe raft, cămașa uitată pe spătarul scaunului, mirosul parfumului lui pe perna din dormitor.

Mama încerca să mă ajute cum putea:

— Irina, trebuie să fii puternică pentru copii! Nu ești prima femeie care trece prin asta…

Dar eu nu voiam să fiu puternică. Voiam doar să mă trezesc din coșmarul ăsta.

Au trecut luni până am reușit să mă adun cât de cât. Am început să ies cu copiii în parc, să merg la serviciu fără să plâng în fiecare pauză de cafea. Prietenele au început să mă invite la ieșiri și am descoperit că pot râde din nou, chiar dacă râsul meu era încă plin de tristețe.

Vlad venea din când în când să-i vadă pe copii. Îl priveam cum se joacă cu ei și mă întrebam dacă regretă cu adevărat ce a făcut sau dacă deja și-a găsit liniștea lângă Mona.

Într-o seară târzie de toamnă, după ce copiii au adormit și casa era scufundată în liniște, m-am uitat lung pe fereastră la luminile orașului și m-am întrebat: Oare se poate ierta o trădare? Oare poți reconstrui ceva ce s-a sfărâmat atât de tare? Sau unele răni rămân deschise pentru totdeauna?

Voi ce credeți? Ați putea ierta? Sau ați merge mai departe?