Între patru pereți: Când casa devine câmp de luptă

— Nu vând casa asta, Anca! Să-ți intre bine în cap! — vocea tatălui meu răsuna ca un tunet în sufrageria veche, cu tapetul scorojit și mirosul de mucegai care nu mai pleca de ani buni. Mâinile lui tremurau ușor, dar privirea era tăioasă, ca-n zilele când eram copii și ne certa pentru prostii. Radu, fratele meu, stătea cu pumnii strânși pe genunchi, gata să explodeze.

— Tata, nu mai putem continua așa! Casa asta ne mănâncă zilele. Eu nu mai pot să stau aici cu tine, nu vezi că ne certăm zilnic? — a izbucnit el, ridicându-se brusc. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Eram prinsă la mijloc, ca o frânghie trasă din ambele capete.

Mama murise acum trei ani și de atunci totul se destrămase. Tata nu voia să audă de vânzare, deși casa era prea mare și prea veche pentru el. Radu voia să-și ia viața de la capăt, să scape de amintirile care-l bântuiau la fiecare colț. Eu… eu voiam doar liniște. Dar liniștea părea un lux pe care nu ni-l mai puteam permite.

— Anca, spune-i tu! — m-a implorat Radu cu ochii umezi. — Spune-i că nu mai are rost să ținem casa asta. Că mama nu s-ar fi supărat dacă am fi vândut-o.

Tata s-a întors spre mine, cu chipul brăzdat de riduri adânci. — Tu ce zici, fată? Vrei să mă dai afară din casa mea?

Mi-am mușcat buza. Nu voiam să rănesc pe nimeni, dar orice aș fi spus ar fi fost ca o trădare. Soțul meu, Mihai, mă presa și el să rezolvăm situația. — Nu putem să tot alergăm între două case, Anca. Copiii au nevoie de stabilitate. Ori rămâi cu tata, ori vii acasă la noi definitiv.

În fiecare seară mă întorceam acasă epuizată, cu sufletul făcut fărâme. Copiii mă întrebau de ce bunicul plânge la telefon, Mihai mă privea cu reproș când întârziam la cină. La serviciu nu mai dădeam randament; șefa mă chema tot mai des la discuții despre „implicare” și „responsabilitate”.

Într-o noapte, am visat-o pe mama. Stătea la masa din bucătărie și mă privea blând: „Nu poți salva pe toată lumea, draga mea.” M-am trezit plângând și am știut că trebuie să aleg.

Am încercat să-l conving pe tata cu vorbe bune:
— Tata, gândește-te… dacă vindem casa, poți să-ți iei un apartament mic, aproape de noi. Nu vei fi singur.
El a izbucnit:
— Să plec de aici? Să las tot ce-am muncit o viață? Să mă mut ca un câine bătrân?

Radu a început să lipsească nopțile. Îl găseam dimineața pe bancă în fața blocului, cu ochii roșii și hainele mototolite.
— Nu mai pot, Anca! Tata mă sufocă! Dacă nu plec acum, o să înnebunesc!

Mihai a devenit tot mai distant. Într-o seară mi-a spus:
— Eu nu mai pot trăi așa. Ori vii acasă și ne ocupăm de familia noastră, ori… fiecare pe drumul lui.

Am simțit că mă prăbușesc. Cum să aleg între tata care se agață de trecut și familia mea care are nevoie de mine acum? Cum să nu-mi pierd fratele care se rupe încet-încet de noi?

Într-o duminică am adunat curajul și i-am chemat pe toți la masă. Am pus farfuriile pe masă ca pe niște scuturi fragile între noi.
— Trebuie să vorbim deschis. Nu mai putem continua așa.
Tata s-a uitat la mine cu ochii lui albaștri, obosiți.
— Dacă vreți să mă dați afară, spuneți-mi direct.
Radu a izbucnit:
— Nu te dăm afară! Dar nici nu putem trăi în trecut!
Mihai a tăcut, dar privirea lui spunea totul: „Alege!”

Am început să plâng fără rușine:
— Eu nu vreau decât să fim împreună! Mi-e dor de mama… Mi-e dor de liniște!
Tata s-a ridicat încet și m-a îmbrățișat pentru prima dată după mult timp.
— Știu că ți-e greu. Dar eu nu pot pleca de aici.
Radu s-a ridicat și el:
— Atunci eu plec. Mâine îmi iau lucrurile.

A doua zi am găsit camera lui Radu goală. Tata stătea pe scaunul din hol și privea în gol. Am simțit că am pierdut totul: fratele meu era plecat, tata era singur, iar eu eram o străină în propria viață.

Au trecut luni până când am reușit să vorbesc din nou cu Radu. Era schimbat, mai rece. Tata s-a îmbolnăvit și am fost nevoită să-l duc la spital. Mihai m-a ajutat fără vorbe mari; copiii au început să-l viziteze pe bunic doar din obligație.

Casa copilăriei mele a devenit un muzeu al durerii: fiecare cameră păstra ecoul certurilor noastre, fiecare colț era o rană deschisă.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine că am încercat să țin familia împreună cu orice preț. Poate că uneori trebuie să lași trecutul să plece ca să poți construi ceva nou.

Oare câți dintre voi ați trecut prin asta? Ce ați fi ales dacă erați în locul meu?