Între Dragoste și Loialitate: Povestea Mea de Mamă și Soacră

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să trăiesc așa! vocea lui Radu răsuna în bucătăria mică, spartă de ecoul farfuriei trântite pe masă. Era trecut de miezul nopții, iar Irina plecase deja de o oră, lăsând în urmă o liniște apăsătoare și mirosul de ceai rece. Eu stăteam la masă, cu mâinile strânse în poală, încercând să-mi ascund tremurul.

Nu era prima ceartă între ei, dar de data asta simțeam că ceva s-a rupt definitiv. M-am ridicat încet și am pus mâna pe umărul lui Radu. — Poate ar trebui să vorbiți mâine, când vă calmați amândoi…

El s-a smuls, cu ochii roșii de oboseală și furie. — Tu nu înțelegi! Tu mereu îi iei apărarea! Mereu spui să am răbdare, dar ea nu se schimbă!

Am simțit cum mi se strânge inima. De fapt, nu îi luam apărarea Irinei. În sinea mea, nici nu știam pe cine apăram. Pe el? Pe mine? Familia noastră? De când se căsătoriseră, simțeam că trebuie să fiu acolo, să-l protejez pe Radu de orice suferință. Poate pentru că tatăl lui murise devreme și rămăsesem doar noi doi. Poate pentru că nu știam să-l las să fie bărbat.

Irina era altfel decât mi-aș fi dorit pentru el: directă, independentă, cu părinți din alt oraș și idei moderne despre viață. De la început am simțit că nu ne potrivim ca familie. La nuntă am zâmbit forțat, iar după aceea am început să mă implic tot mai mult: îi sunam zilnic, îi întrebam ce mănâncă, dacă au bani, dacă nu cumva Irina îl neglijează pe Radu. La început părea recunoscător, dar apoi a început să se ferească de mine.

Într-o zi, Irina mi-a spus direct:
— Mariana, vă rog frumos să ne lăsați spațiu. Suntem adulți, ne putem descurca.

M-am simțit jignită. Cum adică să mă dau la o parte? Eu îi crescusem pe Radu singură! Nu puteam să-l las pe mâna unei fete care nici măcar nu știa să facă sarmale!

Așa au început certurile. Radu era prins la mijloc. Îmi spunea că mă iubește, dar că trebuie să-și apere soția. Eu plângeam nopți întregi, convinsă că-l pierd. Într-o seară, după o ceartă urâtă între ei, Radu a venit la mine:
— Mamă, nu mai pot! Irina zice că dacă nu aleg între tine și ea, pleacă!

Atunci am făcut cea mai mare greșeală: i-am spus să nu accepte șantajul ei emoțional. I-am spus că familia e pe primul loc și că eu sunt singura care nu-l va trăda niciodată.

A doua zi Irina a plecat. Definitiv. Au urmat luni de tăcere între ei și zile în care Radu stătea închis în cameră, refuzând să vorbească cu mine. Îl auzeam noaptea plângând și mă simțeam vinovată, dar nu puteam recunoaște față de el cât rău făcusem.

Într-o duminică dimineață, sora mea Ana a venit la mine:
— Mariana, trebuie să te oprești! Îl sufoci pe Radu! Lasă-l să-și trăiască viața!

Am izbucnit:
— Dar dacă face greșeli? Dacă suferă?
— Toți suferim! Dar nu poți trăi viața în locul lui!

Cuvintele ei m-au urmărit zile întregi. Am început să-mi pun întrebări: oare chiar am făcut totul din dragoste? Sau din frică? Frica de a rămâne singură? Frica de a nu mai conta pentru nimeni?

După câteva luni, Radu a venit într-o seară acasă cu ochii goi:
— Mamă… am divorțat. E gata.

Nu am știut ce să spun. Am vrut să-l iau în brațe, dar s-a tras înapoi.
— Nu vreau să vorbesc despre asta.

Din ziua aceea s-a schimbat totul între noi. Nu mai era băiatul meu vesel și deschis. Era un bărbat trist, retras, care mă privea ca pe un străin.

Am încercat să repar lucrurile: i-am gătit mâncărurile preferate, i-am cumpărat haine noi, i-am propus să mergem împreună la munte. Nimic nu-l bucura.

Într-o seară l-am auzit vorbind la telefon cu Irina:
— Îmi pare rău… Da… Știu… Poate dacă aș fi avut curajul să mă rup de mama…

Atunci am înțeles cât rău făcusem. Nu doar lor doi, ci și mie însămi. Îmi pierdusem fiul încercând să-l țin aproape.

Au trecut doi ani de atunci. Radu s-a mutat singur într-un apartament mic la marginea orașului. Vorbim rar și scurt. Irina s-a recăsătorit și are un copil.

Eu stau singură în casa mare și mă gândesc la toate momentele când aș fi putut face altfel. Mă întreb dacă dragostea mea a fost prea sufocantă sau dacă loialitatea față de familie poate justifica orice gest.

Poate că uneori dragostea adevărată înseamnă să știi când să te retragi…

Oare voi reuși vreodată să mă iert? Sau să fiu iertată?