Telefonul care a rupt liniștea: Între două femei și un adevăr nespus

— Nu pot să cred că ai făcut asta fără să-mi spui! vocea Irinei răsuna în bucătăria mică, spartă de lumina rece a dimineții. Tremuram cu mâinile în buzunare, încercând să găsesc un răspuns care să nu doară și mai tare.

— Irina, te rog… Am vrut doar să-i fac o bucurie mamei. Nu credeam că va fi așa de rău…

— Nu credeai? Ai uitat ce s-a întâmplat la botez? Ai uitat cum m-a umilit? Cum a spus tuturor că nu sunt destul de bună pentru tine?

Am tăcut. În mintea mea, scena de la botezul Mariei se derula ca un film prost: mama, cu privirea ei ascuțită, făcând remarci tăioase despre rochia Irinei, despre felul în care ținea copilul. Atunci am sperat că timpul va vindeca totul. Dar timpul nu vindecă nimic dacă nu lași loc pentru iertare.

Totul a început cu o săptămână în urmă, când am primit mesajul mamei: „Mi-e dor de Maria. N-am mai văzut-o de luni bune. Pot veni să o văd?” Am privit telefonul minute în șir. Știam că Irina nu vrea să o primească, dar nu puteam să-i spun mamei „nu”. Am crescut singur cu ea după ce tata a murit într-un accident stupid la combinat. Mama s-a sacrificat pentru mine, a muncit nopți întregi la fabrica de confecții ca să am eu tot ce-mi trebuie. Cum să-i refuz dorința de a-și vedea nepoata?

Așa că am mințit. I-am spus Irinei că trebuie să merg la farmacie și am rugat-o pe mama să vină pentru o oră. Maria dormea când a ajuns. Mama s-a aplecat peste pătuț și a început să plângă încet, mângâindu-i obrazul cu mâna ei muncită. M-am simțit vinovat și ușurat în același timp.

Dar n-am fost destul de atent. Irina s-a întors mai devreme de la cumpărături și a găsit-o pe mama în sufragerie, cu Maria în brațe. S-a făcut liniște, apoi s-a auzit doar vocea Irinei:

— Ce cauți aici?

Mama s-a ridicat încet, cu ochii roșii:

— Am venit doar să-mi văd nepoata…

— Fără să mă întrebi? Fără să ții cont de mine?

Am încercat să intervin, dar era prea târziu. S-au spus cuvinte grele, reproșuri vechi au ieșit la suprafață ca niște răni care nu s-au închis niciodată. Mama i-a spus Irinei că e prea rece, că nu știe să fie mamă. Irina i-a răspuns că nu are dreptul să judece, că nu știe ce înseamnă să fii soție într-o casă unde trecutul bântuie fiecare colț.

După ce mama a plecat, Irina s-a închis în dormitor cu Maria. Eu am rămas singur în bucătărie, cu capul în mâini. M-am simțit ca un copil prins între două lumi care nu se vor întâlni niciodată.

În zilele următoare, tăcerea s-a așternut peste casă ca o ceață groasă. Irina vorbea doar strictul necesar. Mama mă suna zilnic, plângându-se că n-am știut să o apăr. Eu mă simțeam prins ca într-o menghină: orice spuneam era greșit pentru una sau pentru cealaltă.

Într-o seară, am găsit curajul să intru în dormitor și să vorbesc cu Irina.

— Știu că te-am rănit. N-am vrut… Dar nu pot să-mi neg mama. E singura familie pe care o mai am.

Irina s-a uitat la mine cu ochii plini de lacrimi:

— Și eu sunt familia ta acum. Și Maria. Dar tu tot între noi alegi să fii arbitru, nu soț.

Am simțit cum mi se rupe ceva în piept. Avea dreptate. Mereu am încercat să împac pe toată lumea și n-am reușit decât să le fac pe amândouă nefericite.

A doua zi am mers la mama. Stătea pe canapea, privind pe geam la blocurile gri din cartierul nostru vechi din Ploiești.

— Mamă, trebuie să înțelegi că viața mea e aici acum. Cu Irina și Maria. Te iubesc, dar nu mai pot trăi împărțit între voi două.

Mama a oftat adânc:

— Știu că n-am fost ușor de suportat. Dar mi-e greu să accept că altcineva are prioritate în inima ta.

Am îmbrățișat-o și am plâns amândoi ca doi copii pierduți.

Au trecut luni de atunci. Relația dintre Irina și mama e tot rece, dar măcar nu se mai rănesc direct. Eu încă încerc să găsesc echilibrul între trecut și prezent, între datoria față de cea care m-a crescut și dragostea pentru familia pe care mi-am construit-o.

Uneori mă întreb: oare există vreodată o cale prin care poți mulțumi pe toată lumea fără să te pierzi pe tine însuți? Sau suntem condamnați să alegem mereu între două iubiri imposibil de împăcat?