După treizeci de ani m-a părăsit – și apoi s-a întors: Viața mea între speranță și îndoială

— Mariana, nu mai pot. Nu mai pot să trăiesc așa!
Vocea lui Doru răsuna în bucătăria noastră mică, printre aburii cafelei de dimineață. Era o zi de martie, încă friguroasă, iar eu tocmai mă pregăteam să plec la serviciu. M-am oprit cu mâna pe clanța ușii, simțind cum inima mi se strânge.
— Ce vrei să spui? am întrebat, încercând să-mi păstrez calmul.
— Nu mai pot cu rutina asta, cu certurile, cu lipsa de sens. Mă sufoc aici.
Nu am știut atunci că acele cuvinte vor fi începutul sfârșitului pentru noi. După treizeci de ani împreună, Doru a plecat. Pur și simplu. Și-a strâns câteva haine într-o geantă veche și a ieșit pe ușă fără să privească înapoi. Am rămas singură, într-un apartament care părea brusc prea mare și prea gol.

Primele luni au fost un coșmar. Vecinele șușoteau pe la colțuri, mama mă suna zilnic să mă întrebe ce am făcut greșit, iar fiica noastră, Ioana, care locuia la Cluj, mă certa că nu am luptat mai mult pentru căsnicia noastră. Mă simțeam vinovată, rușinată și abandonată. Noaptea plângeam în pernă, ziua mergeam la serviciu ca un robot, încercând să nu mă gândesc la cât de mult îmi lipsea Doru.

Au trecut trei ani. Încet-încet, am început să mă adun. Am redecorat sufrageria, am aruncat vechile fotografii din vacanțe și am început să ies la plimbare prin parc cu vecina mea, Lidia. Am descoperit că pot râde din nou, că pot să mă bucur de lucruri mici: o carte bună, o cafea băută pe balcon, o discuție cu Ioana la telefon. Îmi era încă dor de Doru, dar învățasem să trăiesc fără el.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, când tocmai mă pregăteam să mă uit la un film vechi, cineva a bătut la ușă. Am deschis și l-am văzut pe Doru, ud leoarcă, cu ochii roșii și barba neîngrijită.

— Mariana… te rog… lasă-mă să intru.

Am rămas blocată în ușă. Nu știam dacă să-l iau în brațe sau să-i trântesc ușa în nas.

— Ce cauți aici? am reușit să spun printre dinți.

— Am greșit. Am fost un prost. N-am găsit nimic acolo unde am crezut că voi găsi fericirea. M-am gândit la tine în fiecare zi. Te rog… dă-mi o șansă.

L-am lăsat să intre. S-a așezat pe canapea și a început să plângă ca un copil. Mi-a povestit cum a încercat să-și refacă viața cu o altă femeie, dar nu a reușit decât să se simtă mai gol ca niciodată.

— Nu pot trăi fără tine, Mariana. Tu ești casa mea.

Am stat toată noaptea de vorbă. Am plâns amândoi, ne-am reproșat lucruri vechi și ne-am amintit de vremurile bune. Dimineața, Doru m-a întrebat dacă îl pot ierta.

— Nu știu dacă pot… Nu știu dacă vreau…

A urmat o perioadă ciudată. Doru venea zilnic pe la mine cu flori sau prăjituri făcute de el. Încerca să repare tot ce stricase: a schimbat robinetul din baie, a vopsit balconul, mi-a adus chiar și micul dejun la pat într-o duminică.

Ioana a venit acasă special ca să-l confrunte.

— Tată, cum ai putut s-o lași pe mama după atâția ani? Crezi că poți veni acum ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat?

Doru a tăcut rușinat. Eu am simțit cum vechea rană se deschide din nou.

— Nu e atât de simplu… i-am spus Ioanei după ce el a plecat. Nici pentru mine nu e ușor.

— Mama, meriți mai mult decât niște scuze târzii! De ce te gândești măcar să-l primești înapoi?

Nu am știut ce să-i răspund. O parte din mine îl iubea încă pe Doru; cealaltă parte era furioasă și obosită de atâta suferință.

În satul nostru mic din județul Bistrița-Năsăud, lumea nu uitase scandalul plecării lui Doru. Când mergeam împreună la magazin sau la biserică, simțeam privirile curioase ale vecinilor. Unii mă compătimeau; alții mă judecau că l-am primit iar în casă.

Într-o seară, Lidia m-a întrebat direct:

— Tu chiar crezi că oamenii se schimbă? Sau doar ne mințim singure ca să nu fim singure?

Am rămas pe gânduri mult timp după discuția asta. Îmi era frică să nu fiu din nou rănită, dar îmi era frică și de singurătate. Oare ce e mai greu: să ierți sau să trăiești cu regretul că ai pierdut ultima șansă la fericire?

Într-o dimineață, privind răsăritul peste dealurile satului nostru, mi-am dat seama că nu există răspunsuri simple. Poate că viața nu e despre alegeri corecte sau greșite, ci despre curajul de a merge mai departe chiar și atunci când nu știi sigur dacă faci bine.

M-am uitat la Doru care dormea liniștit pe canapea și m-am întrebat: Oare merită să risc totul pentru o iubire veche? Sau ar trebui să-mi ascult instinctul și să aleg liniștea pe care am construit-o cu greu? Voi ce ați face în locul meu?