Umbra minciunii: Povestea unei trădări în familie

— Nu mai are rost să aștepți, Ilinca, mi-a spus soacra mea, ridicând privirea din farfuria cu ciorbă pe care tocmai mi-o adusese. — E târziu, iar la firmă au avut o avarie mare.

Am zâmbit forțat, încercând să-mi ascund neliniștea. Era a treia oară săptămâna asta când Victor întârzia, iar mama lui, doamna Mariana, părea mereu la curent cu tot ce se întâmpla la serviciu. Mă simțeam vinovată că mă îndoiesc de el, dar ceva în vocea ei, prea calmă, prea sigură, mă făcea să tresar.

— Nu vreau să fac vreo scenă, am murmurat, jucându-mă cu lingura. — Dar parcă nu mai e ca înainte.

— Ilinca, dragă, bărbații trec prin perioade grele. Nu-l presa. Ai răbdare cu el, mi-a spus cu blândețe, atingându-mi mâna peste masă. M-am simțit rușinată de gândurile mele negre. Era mama lui, femeia care mă primise în familie cu brațele deschise, care mă suna zilnic să mă întrebe dacă am nevoie de ceva.

Dar adevărul e că nu mai dormeam nopțile. Victor era tot mai absent, iar telefonul lui era mereu pe silențios. Sâmbătă seara, când am încercat să-l sun la miezul nopții, mi-a răspuns Mariana.

— E la mine, Ilinca. A venit să mă ajute cu niște acte. Nu te îngrijora.

Vocea ei era caldă, dar ceva nu se lega. De ce nu mi-a spus Victor că merge la ea? De ce nu m-a invitat și pe mine?

A doua zi dimineață, Victor a venit acasă cu ochii roșii și mirosind a parfum străin. Am vrut să-l întreb direct, dar Mariana a apărut la ușă cu o oală de sarmale.

— Să nu vă certați din nimicuri! a spus ea râzând. — Am făcut sarmale ca să vă împac!

Am râs și eu, dar inima îmi bătea nebunește. Începusem să mă simt ca un copil păcălit cu dulciuri ca să nu plângă.

Timp de luni de zile, Mariana a fost mereu acolo: cu scuze pentru Victor, cu mâncare caldă, cu vorbe bune. M-a convins că totul e în regulă, că doar exagerez eu. Când am găsit un mesaj suspect pe telefonul lui Victor — „Mi-e dor de tine” — am vrut să fug la ea pentru sfat.

— Ilinca, nu te gândi la prostii! O fi vreo colegă glumeață. Nu strica familia pentru nimicuri! mi-a spus ea apăsat.

Am început să cred că sunt nebună. Că poate chiar eu sunt problema. Că poate nu sunt suficient de bună pentru el.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, am decis să-l urmăresc pe Victor după serviciu. L-am văzut intrând într-un bloc vechi din centru și am așteptat în mașină aproape două ore. Când a ieșit, nu era singur: o ținea de mână pe o femeie blondă, tânără, râzând amândoi sub umbrela lui.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am plecat acasă tremurând și am sunat-o pe Mariana.

— Știai? am întrebat-o printre lacrimi.

A tăcut câteva secunde lungi.

— Ilinca… Eu doar am vrut să vă protejez pe amândoi. Victor trece printr-o perioadă grea… Nu voiam să suferi.

— M-ai mințit! Ai fost complicea lui! am țipat fără să mă pot controla.

— Eu sunt mama lui! Ce voiai să fac? Să-mi trădez copilul?

Am închis telefonul și am izbucnit în plâns. Toată lumea în care crezusem se prăbușea peste mine: soțul meu mă trădase, iar femeia pe care o consideram mamă m-a ajutat să fiu mințită.

În zilele următoare, Victor a încercat să mă convingă că nu e ceea ce pare. Mariana a venit din nou cu supă și vorbe bune.

— Ilinca, gândește-te bine! Familia e tot ce ai!

Dar eu nu mai puteam avea încredere în nimeni. Am început să mă întreb cine sunt eu fără ei. Dacă mai pot avea vreodată curajul să iubesc sau să cred în cineva.

Am plecat din casa noastră într-o dimineață friguroasă de iarnă, cu un singur geamantan și inima frântă. Mariana m-a sunat de zeci de ori; nu i-am răspuns niciodată.

Acum stau singură într-o garsonieră mică și încerc să-mi reconstruiesc viața din cioburi. Încerc să învăț că uneori familia nu e cea care te naște sau te primește cu brațele deschise, ci cea care te respectă și te susține sincer.

Mă întreb adesea: câte femei ca mine au fost mințite „din dragoste”? Câte dintre noi ne-am pierdut vocea crezând că familia e mai presus de adevăr?

Poate că răspunsul îl găsim împreună.