Între mamă și fiică: Povestea unei iubiri neîmplinite

— Nu te mai uita așa la mine, Ilinca! Nu ți-am spus să vii acasă direct după școală? Glasul mamei răsuna aspru în bucătăria mică, unde aburii de la ciorba de perișoare se amestecau cu mirosul de supărare. Aveam paisprezece ani și simțeam că fiecare zi e o bătălie pe care nu o pot câștiga. M-am uitat la ea, cu ochii umezi, dar nu am spus nimic. Știam că orice aș fi zis ar fi fost greșit.

Mama, Mariana, era femeia aceea pe care vecinele o admirau pentru cât de bine ținea casa și cât de ordonată era. Dar nimeni nu știa cât de greu era să fii copilul ei. Tata, Viorel, era mai mult absent, prins cu serviciul la combinat și cu băieții la bar. Eu eram singura lor fată, iar mama voia să fiu imaginea perfectă a ceea ce nu fusese ea niciodată: ascultătoare, silitoare, fără vise prea mari.

— Am stat doar puțin cu Oana să repetăm la matematică, am încercat eu să mă apăr. Dar mama deja ridica vocea:
— Oana! Oana! Mereu cu Oana! De parcă nu ai avea altceva mai bun de făcut decât să pierzi vremea pe la alții! Să nu te mai prind!

Am fugit în camera mea și am trântit ușa. M-am aruncat pe pat și am plâns în pernă. Nu era prima dată când simțeam că nu sunt destul. Că nu contează ce fac, oricum nu e bine. În acea seară, am jurat că într-o zi o să plec de acasă și o să trăiesc după regulile mele.

Anii au trecut greu. La liceu, am început să mă ascund tot mai mult. Îmi făceam temele pe ascuns, citeam cărți interzise de mama („Nu-ți trebuie ție prostii din astea!”), visam la facultate la București. Dar când i-am spus că vreau să dau la Litere, a început scandalul cel mare.

— Să nu te prind că pleci la București! Cine te crezi tu? Aici ai casă, ai masă, ai tot ce-ți trebuie! Ce-ți mai trebuie facultate?

— Vreau să fiu profesoară, mamă! Vreau să am viața mea!

— Viața ta? Viața ta e aici, lângă mine! Eu m-am sacrificat pentru tine! Tu ce faci pentru mine?

Cuvintele ei m-au urmărit ani întregi. M-am simțit vinovată pentru fiecare vis pe care-l aveam. Dar ceva în mine refuza să renunțe. Cu ajutorul Oanei și al profesoarei de română, doamna Popescu, am reușit să dau examenul la facultate fără știrea mamei. Când a venit scrisoarea de admitere, am știut că trebuie să aleg: ori rămân prizonieră în casa copilăriei mele, ori risc totul pentru un viitor pe care mi-l doream.

Noaptea aceea a fost cea mai grea din viața mea. Mama plângea în bucătărie, tata dădea din umeri neputincios.

— Dacă pleci, să nu te mai întorci! a strigat ea printre lacrimi.

Am plecat cu un rucsac și inima frântă. La București, viața nu a fost ușoară. Am dormit pe canapea la Oana câteva luni, am lucrat ca ospătăriță ca să-mi plătesc chiria. În fiecare seară mă gândeam la mama: oare mă urăște? Oare îi pare rău? Sau poate nici nu-i pasă?

Într-o zi, după un seminar greu, am primit un telefon de la tata:
— Ilinca… mama ta e bolnavă. Are nevoie de tine.

M-am întors acasă după doi ani. Mama era slăbită, dar tot cu aceiași ochi reci.
— Ai venit… Ce vrei acum?

Am stat lângă patul ei zile întregi. Îi citeam din cărțile mele preferate, îi povesteam despre București. Uneori părea că mă ascultă, alteori mă certa că nu știu să fac ciorbă ca lumea.

Într-o seară, când credeam că doarme, a șoptit:
— N-ai fost niciodată fata pe care mi-am dorit-o… Dar poate nici eu n-am fost mama de care aveai nevoie.

Am plâns atunci ca un copil. Pentru prima dată am simțit că între noi există ceva mai mult decât reproșuri: o durere comună, o neputință de a ne iubi altfel decât știm.

Mama s-a stins câteva luni mai târziu. Am rămas cu un gol imens și cu întrebarea dacă aș fi putut face mai mult pentru ea sau pentru mine.

Acum sunt profesoară la un liceu din București și încerc să fiu pentru elevii mei sprijinul pe care eu nu l-am avut acasă. Uneori mă întreb: oare putem ierta cu adevărat părinții care nu ne-au acceptat niciodată? Sau rămânem mereu copii care tânjesc după iubirea lor?