Umbre peste fericire: Povestea unei mame între miracol și teamă

— Nu înțelegi, mamă! Rareș mă iubește, chiar dacă nu e perfect! vocea Ilincăi răsuna în bucătăria mică, printre aburii de cafea și mirosul de pâine prăjită arsă. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar inima îmi bătea nebunește. Îmi venea să strig, să-i spun tot ce simt, dar cuvintele se blocau undeva între gât și suflet.

Mă uitam la ea, la chipul acela pe care îl visam cu ochii deschiși ani la rând, după ce doctorii mi-au spus că nu voi avea niciodată copii. Aveam 35 de ani atunci și lumea mea s-a prăbușit. Eu și Sorin, soțul meu, am plâns nopți la rând. Ne-am rugat, am încercat tratamente peste tratamente, am mers la biserici și am aprins lumânări. Și apoi, când ne-am resemnat, când aproape că nu mai aveam lacrimi, a venit minunea: Ilinca. O fetiță fragilă, cu ochi mari și curioși, care a adus lumină în casa noastră.

Anii au trecut ca o clipire. Am crescut-o cu grijă, poate prea multă grijă. Am vegheat fiecare pas, fiecare răceală, fiecare notă la școală. Sorin spunea că sunt prea protectoare, dar cum să nu fiu? Era tot ce aveam mai scump pe lume.

Când Ilinca a intrat la facultate la București, am simțit că mi se rupe inima. Îmi era teamă să o las singură într-un oraș mare, printre străini. Dar ea era hotărâtă: „Mamă, trebuie să învăț să trăiesc pe picioarele mele!”

Apoi l-a cunoscut pe Rareș. Un băiat simplu din Ploiești, cu ochi blânzi și un zâmbet timid. La început l-am plăcut. Era politicos, aducea flori când venea în vizită și o făcea pe Ilinca să râdă. Dar după nuntă, lucrurile s-au schimbat.

— Ilinca, nu vreau să te văd tristă! Ce se întâmplă între voi? am întrebat-o într-o seară, când am observat că ochii ei nu mai străluceau ca altădată.

— Nimic grav… Rareș e doar stresat cu serviciul. Nu vrea să mă îngrijoreze.

Dar eu știam că nu era doar atât. Rareș își pierduse locul de muncă la fabrica unde lucra și de atunci părea tot mai abătut. Începuse să bea câte o bere-două în fiecare seară. Ilinca muncea peste program ca să acopere cheltuielile. O vedeam cum slăbește pe zi ce trece.

Într-o duminică, la masă, Sorin a izbucnit:
— Nu poți să stai așa! Trebuie să faci ceva! Să-ți cauți alt serviciu! Nu poți s-o lași pe Ilinca să tragă singură!

Rareș a tăcut și a plecat din cameră. Ilinca a început să plângă.
— De ce nu puteți fi mai înțelegători? Nu vedeți că Rareș suferă?

Am încercat să-i explic:
— Draga mea, îl iubim pe Rareș pentru că te face fericită. Dar nu putem sta deoparte când vedem că te consumi.

Zilele au devenit tot mai apăsătoare. Rareș părea tot mai absent. Ilinca încerca să-l ajute, dar el refuza orice sprijin. Într-o seară am găsit-o plângând în baie.
— Mamă… nu știu cât mai pot. Îl iubesc, dar simt că mă pierd pe mine.

Am strâns-o în brațe și am simțit cum se rupe ceva în mine. M-am rugat din nou nopți la rând pentru ea. Am vorbit cu Sorin despre ce ar trebui să facem.
— Poate trebuie să-i lăsăm să-și rezolve singuri problemele… Poate ne băgăm prea mult.

Dar cum să stau deoparte? Cum să privesc cum minunea mea se stinge încet?

Într-o zi, Ilinca a venit acasă cu ochii roșii:
— Mamă… Rareș vrea să divorțăm.

Mi s-a tăiat respirația.
— Ce-ai de gând să faci?

— Nu știu… Poate e mai bine așa. Poate nu suntem făcuți unul pentru altul.

Am simțit că tot universul meu se prăbușește din nou. Toată lupta mea pentru a o aduce pe lume, toată grija mea… pentru ce? Să o văd acum nefericită?

Au urmat luni grele. Ilinca s-a mutat înapoi acasă pentru o vreme. Încet-încet a început să-și revină. A găsit un nou loc de muncă și a început să zâmbească din nou. Rareș a plecat din oraș.

Uneori mă întreb dacă nu cumva eu am greșit undeva. Dacă nu cumva dragostea mea prea mare a sufocat-o sau dacă ar fi trebuit să intervin mai mult sau mai puțin.

Acum stau la fereastră și mă uit la Ilinca cum pleacă spre serviciu dimineața devreme. E puternică, dar încă poartă urmele acelei iubiri pierdute.

Oare există vreun răspuns corect pentru o mamă care vrea doar fericirea copilului ei? Sau dragostea noastră devine uneori povară? Voi ce ați fi făcut în locul meu?