Când inima alege: Povestea unei orfane și a unei femei de serviciu în umbra spitalului românesc
— Nu mai are rost, domnule doctor, fata asta nu are pe nimeni. Cine să semneze pentru ea? Cine să-și asume riscul?
Vocea asistentei răsuna pe holul rece al spitalului din Bacău, iar eu, Ana, mă strângeam sub cearșaful aspru, încercând să-mi țin lacrimile înăuntru. Aveam douăzeci și unu de ani și eram singură pe lume. De la orfelinat încoace, învățasem că nu trebuie să cer nimic de la nimeni, dar acum, când viața mea atârna de un fir de ață, mi-aș fi dorit să existe cineva care să-mi spună că totul va fi bine.
— Nu putem opera fără consimțământ! Dacă pățește ceva pe masă, cine răspunde?
— Atunci o lăsăm să moară?
— Nu avem ce face. Regulile sunt reguli.
Am închis ochii și am încercat să-mi amintesc chipul mamei. Nu-l știam. Nici pe al tatălui. Doar o fotografie veche, gălbuie, cu două siluete care zâmbeau timid. M-am întrebat mereu dacă m-ar fi iubit, dacă ar fi stat lângă mine acum. Dar gândurile mi-au fost întrerupte de sunetul ușii care s-a deschis încet.
— Of, copila mea… Ce faci aici singurică?
Era tanti Viorica, femeia de serviciu. O vedeam zilnic cum ștergea podelele cu o cârpă veche și fredona romanțe din tinerețe. Avea părul alb ca neaua și ochii mici, dar calzi. Se aplecă spre mine și-mi mângâie fruntea cu o mână aspră.
— Nu plânge, Ana. O să fie bine. Ai să vezi.
— Nu cred… N-are cine să semneze pentru mine. O să mă lase să mor aici.
Tanti Viorica oftă adânc și privi spre ușă, apoi către mine.
— Știi ceva? Eu n-am avut copii. Am crescut singură, cu greu. Dar dacă ar fi fost fata mea aici… n-aș fi lăsat-o niciodată singură.
A doua zi dimineață, când medicii s-au adunat la raportul de gardă, tanti Viorica a intrat hotărâtă în biroul doctorului principal.
— Domnule doctor, eu semnez pentru Ana! Eu îmi asum totul!
Toți au rămas muți de uimire. O femeie de serviciu? Să-și asume responsabilitatea pentru o pacientă fără familie?
— Doamnă Viorica, sunteți conștientă ce înseamnă asta? Dacă se întâmplă ceva…
— Sunt conștientă. Dar nu pot s-o las să moară ca un câine pe holurile astea!
A urmat o tăcere apăsătoare. Apoi doctorul a semnat foile și a dat ordinul pentru operație.
Înainte să intru în sala de operații, tanti Viorica mi-a strâns mâna.
— Să nu-ți fie frică, Ana! Eu sunt aici. Te aștept afară.
Operația a durat ore întregi. Când m-am trezit, primul chip pe care l-am văzut a fost al ei. Avea ochii roșii de oboseală și grijă.
— Ai trecut cu bine! Ești puternică, fata mea!
Lacrimi fierbinți mi-au curs pe obraji. Pentru prima dată în viață simțeam că aparțin cuiva.
Zilele au trecut greu. Recuperarea era dureroasă, iar medicii erau mereu grăbiți sau nervoși. Dar tanti Viorica venea zilnic cu supă caldă sau cu o portocală ascunsă în buzunar.
— Să nu spui la nimeni! Dacă mă prinde asistenta-șefă…
Râdeam împreună și uitam pentru câteva clipe de durere.
Într-o seară, am auzit-o pe tanti Viorica certându-se cu fiul ei la telefon.
— Mamă, iar ai stat peste program? Pentru cine te sacrifici tu acolo?
— Pentru un suflet care are nevoie de mine!
— Dar eu? Eu nu contez?
A închis telefonul plângând. M-am simțit vinovată că îi provoc atâta suferință.
— Tanti Viorica… dacă vrei să nu mai vii la mine, înțeleg…
— Nu vorbi prostii! Tu ești ca fata mea acum!
Într-o zi, directoarea spitalului a venit la mine.
— Ana, știi că tanti Viorica riscă să fie dată afară pentru ce face pentru tine? Nu are voie să se implice atât de mult.
Am simțit cum mă sufoc de frică.
— Dar eu fără ea nu pot… Ea e tot ce am!
Directoarea a oftat și a plecat fără să spună nimic.
După câteva zile, tanti Viorica nu a mai venit. Am întrebat de ea peste tot, dar nimeni nu știa nimic. Într-un final, am aflat că fusese suspendată pentru „abateri disciplinare”.
Am plâns zile întregi. M-am simțit din nou abandonată. Dar într-o dimineață, când soarele abia răsărise, ușa salonului s-a deschis încet. Tanti Viorica a intrat cu un zâmbet larg și cu o pungă plină de mere.
— N-au putut să mă țină departe! Am venit ca vizitator acum!
Am râs și am plâns în același timp. Oamenii din spital au început să vorbească despre noi: „Uite ce poate face dragostea omenească!” Unii asistente au început să fie mai blânde cu pacienții fără familie. Chiar și doctorul principal părea mai atent la cazurile sociale.
Când am fost externată, tanti Viorica m-a luat acasă la ea. Am devenit o familie ciudată: o orfană și o femeie de serviciu trecută prin viață. Dar eram fericite.
M-am întrebat adesea: oare cât valorează o semnătură? Oare cât valorează curajul unui om simplu într-un sistem rece și birocratic? Poate dragostea să schimbe lumea sau doar inimile celor care o primesc?