„Oh, nu, nu cumpărăm nicio bibliotecă. Și cu siguranță nu cumpărăm nici un canapea de aici,” i-am spus soțului meu

„Oh, nu, nu cumpărăm nicio bibliotecă. Și cu siguranță nu cumpărăm nici un canapea de aici,” i-am spus soțului meu.

Gabriela și Iosif tocmai s-au mutat în noul lor apartament în inima agitată a orașului. Entuziasmul unui nou început era palpabil, dar la fel era și anxietatea de a umple sufrageria lor spațioasă, dar goală. Pe măsură ce se plimbau prin raioanele unui magazin chic de mobilă, ochii Gabrielei au fost atrași de liniile elegante ale unei biblioteci moderne.

„Uite acesta, Iosif! Ar fi perfect lângă fereastră,” a exclamat ea, vocea ei răsunând ușor în showroom-ul vast.

Iosif, însă, a ezitat, mintea lui trecând în revistă angajamentele financiare. „Gabby, îți amintești ce am discutat? Trebuie să fim atenți cu cheltuielile. Avem ipoteca și împrumuturile studențești. Poate ar trebui să amânăm achizițiile mari pentru o vreme.”

Fața Gabrielei s-a întunecat. Știa că el are dreptate, dar pereții goi și colțurile pustii ale casei lor noi păreau să-i amplifice dezamăgirea. „Bine, poate ai dreptate. Dar ce zici de un canapea mic? Ceva nu prea scump?” a propus ea, încercând să-și păstreze speranța în voce.

S-au îndreptat către secțiunea cu canapele, fiecare părând mai primitoare decât cealaltă. Gabriela s-a lăsat pe un canapea plușat, albastru marin, simțind țesătura moale împotriva pielii sale. „Se simte ca și cum aș sta pe un nor, Iosif. Nu putem să ne gândim?”

Iosif s-a așezat lângă ea, confortul alinându-i pentru moment îngrijorările. „Este frumos,” a recunoscut el, dar apoi telefonul lui a sunat. Era un memento pentru plata împrumutului studențesc, care urma să fie plătit săptămâna viitoare. Realitatea situației lor financiare s-a reinstalat. „Hai să mai gândim puțin, bine?”

Reluctantă, Gabriela a fost de acord, și au părăsit magazinul cu nimic altceva decât un pliant și inimile grele.

În săptămânile următoare, subiectul mobilierului a revenit de mai multe ori. Fiecare discuție s-a încheiat cu aceeași concluzie: nu era momentul potrivit. Gabriela încerca să-și ascundă frustrarea, dar devenea din ce în ce mai greu în fiecare zi. Apartamentul gol le răsuna conversațiile tensionate, un memento constant al lucrurilor pe care nu și le puteau permite.

Într-o seară, când Iosif s-a întors de la muncă, a găsit-o pe Gabriela șezând pe podea în sufragerie, sprijinindu-se de peretele rece și gol. „Nu mai suport, Iosif. Să trăiesc așa, într-o casă goală, mă epuizează,” a mărturisit ea, cu lacrimi în ochi.

Iosif s-a așezat lângă ea, inima lui scufundându-se. „Știu, știu că e greu. Dar trebuie să fim responsabili. Pentru viitorul nostru,” a spus el, deși vocea lui nu avea convingere.

Tensiunea dintre ei a crescut în lunile următoare. Lipsa confortului din casa lor s-a infiltrat în relația lor, transformând iritările minore în certuri. Spiritul vibrant al Gabrielei s-a estompat, iar încercările lui Iosif de a planifica un viitor mai bun păreau din ce în ce mai zadarnice.

Într-o seară rece, Gabriela și-a făcut bagajele. „Am nevoie de spațiu, Iosif. Am nevoie să mă simt din nou vie,” a spus ea încet, evitându-i privirea.

Iosif a privit în tăcere cum ea ieșea pe ușă. Apartamentul gol părea și mai gol ca niciodată. Se întreba dacă visurile lor de prudență financiară meritau costul fericirii lor. Pe măsură ce ușa s-a închis cu un clic, ecoul părea să-i răspundă cu un nu răsunător și gol.